Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei În vizită la Biserică

În vizită la Biserică

Un articol de: Cosmin Daniel Pricop - 27 Sep, 2009

Destinaţiile turistice principale pe care Europa Occidentală sau lumea civilizată, aşa cum stereotipic este descrisă uneori această parte a bătrânului continent, le oferă oamenilor de pe întreg mapamondul au în primul rând o valoare istorică incontestabilă. Pentru că aceste destinaţii, aceste puncte de reper marcate pe harta oricărui turist, nu fac parte din sfera aşa-numitelor minuni ale naturii, nu se referă neapărat la vreun peisaj sau la vreo curiozitate din punctul de vedere al formelor de relief, deşi, trebuie să recunoaştem că Europa are şi astfel de atracţii turistice. Turismul european se bazează în primul rând pe tezaurul marilor edificii, înţelese atât în sens propriu, cât şi în cel figurat. Construcţii cu valoare de simbol, atât în privinţa inovaţiilor (la vremea aceea) arhitectonice probate în majoritatea cazurilor pentru prima dată în lume, dar mai ales în privinţa unei adevărate îmbibări a lor de istorie. Nu puţine momente din istoria universală au fost găzduite de şi trăite în palate regale, reşedinţe felurite şi nu în ultimul rând catedrale. Ziduri şi pardoseli, gravuri, mozaicuri şi vitralii care ne introduc în atmosfera de altădată, împărtăşindu-ne senzaţia unei contemporaneităţi abia perceptibile sau mai pronunţate cu trecutul. Catedralele Europei, edificii grandioase clădite de-a lungul veacurilor, declanşează indubitabil pentru şi în fiecare dintre noi, după o minimală documentare de cele mai multe ori online, dorinţa vizitării lor.

Marile şi vechile catedrale de pe bătrânul continent sunt locuri unde afluxul turiştilor poate depăşi uneori chiar şi cele mai îndrăzneţe imaginaţii. Unul dintre aceste locuri şi exemple îl constituie Domul milanez, simbol al capitalei Lombardiei, ce se înscrie perfect descrierilor creionate mai sus, pentru construcţia căruia au fost necesare cinci secole. Într-o zi obişnuită, toţi cei care doresc să pătrundă în interior trebuie să aştepte cel puţin cinci minute, până când cei responsabili cu securitatea verifică absolut tot ce poate reprezenta vreun eventual pericol. Poate pentru unii e un fel de-a spune Doamne, înţelege! Facem toate astea pentru protecţia Ta. Sau pentru a verifica dacă pronia divină, în cazul în care mai credem în aşa ceva, ţine pasul cu ultimele tendinţe în domeniul tehnologiei antitero. Apărarea Bisericii, în sensul ei strict profan, trimite cu gândul spre izolarea lui Dumnezeu, prin diminuarea părintească anormală a puterii Sale. Existenţa lui Dumnezeu în Biserică (chiar ca şi simplă construcţie) nu e firesc să se reducă şi să se minimalizeze la o statuie, la o raclă sau la o icoană aflată dincolo de sticla securizată. Descoperirea Lui în întreaga iconomie arhitectonică este un exerciţiu dificil, dar revelator. În schimb, forfota vizitatorilor, avizi să imortalizeze, de fapt să se imortalizeze lângă absolut orice, poate fi interesant pentru ei (bănci, lumânări, amvoane, orgi sau racle, crucifixe ori inscripţii) dovedeşte o oarecare gregaritate la care nu putem renunţa şi pe care nici măcar nu o putem converti într-o comuniune a poporului lui Dumnezeu, răsfirat ce-i drept, pe mai multe meridiane. O comuniune animată simplu şi unită de gândul prezenţei în spaţiul sacru plin cu profani.

Despre meditaţie, adică despre câteva clipe de răgaz într-un lăcaş de rugăciune creştin, poate fi vorba cu greu. Prin ploaia de bliţuri sâcâitoare se putea distinge pe un panou mic o săgeată sub care stătea scris Convorbiri duhovniceşti pregătitoare pentru taina mărturisirii şi care indica spre o latură retrasă a domului, unde la o masă era aşezat un diacon, pregătit probabil să ofere doritorilor consultanţă specializată. Dar solitudinea acestuia părea apăsătoare, în ciuda numărului mare de persoane aflate în catedrală. Înconjurat de atâţia oameni, dar în realitate atât de singur. Ba chiar izolat şi stingher în locul în care ar trebui să se simtă ca acasă. Jenat parcă de propria-i prezenţă. Neîndrăznind să tulbure ofensiva explicaţiilor, întrebărilor şi ale ghidajelor actualizate parcă într-un recent Turn Babel. Dar cine mai are azi timp pentru astfel de sfaturi? Cine, când traseul turistic este atât de solicitant, se mai poate opri, întârziind grupul? Sau poate că o fotografie lângă el, purtând veşmintele acelea un pic ciudate, ar fi totuşi potrivită, în sensul că ar conferi un uşor exotism vizitei prin biserică.

Constituie Biserica o destinaţie ca oricare alta, pe care o vom bifa la sfârşitul călătoriei noastre sau pe care o vom recunoaşte din fotografiile developate ulterior şi arătate apropiaţilor? Vom afla probabil încercând să transformăm vizita în pelerinaj.