Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Inimi ce nu pot bate în trei

Inimi ce nu pot bate în trei

Un articol de: Elena Dulgheru - 15 Mai, 2015

Tulburător de simplu, parcă atemporal, filmul „Trois coeurs“ (Franţa, 2014) al lui Benoît Jacquot, selecţionat la Veneţia şi Toronto, a putut fi văzut în cadrul Festivalului Internaţional de Film Bucureşti (BIFF).

Autor a peste 20 de lungmetraje (multe având în centru femei), a aproape la fel de multe filme TV (multe ecranizări, adesea pe teme istorice, la care se adaugă şi un documentar despre Jacques Lacan), Benoît Jacquot este descris de Cahiers du cinéma ca „un cineast fundamental insesizabil, care crede foarte tare în real, foarte tare în literatură şi foarte tare în in­con­ştient“.

În echilibrul acestora trei (care tind de obicei în ficţiunea cinematografică să-şi impună fiecare propria stăpânire) stă secretul perfecţiunii micii sale capodopere.

Filmul este o dramă psihologică ce investighează geometria unui triunghi amoros. Ce poate fi mai banal? Mai melodramatic? Mai susceptibil picanteriei, frivolităţii, crizelor de nervi, argumentaţiei în favoarea imoralităţii? Nimic din toate acestea.

Cu toate că se desfăşoară în Franţa contemporană, filmul respiră o atmosferă de Rusie de secol XIX, citită prin prisma clasicilor săi literari. A celor fără apetit pentru senzaţional, ci pentru urmărirea şi înţelegerea împletirii şi despletirii destinelor. Acest firesc al curgerii vieţii, fără trasee dinainte impuse scenaristic, impresionează şi în filmul a cărui poveste este semnată de regizor, împreună cu Julien Boivent.

Filmul beneficiază de pres­taţiile a trei mari actriţe - Charlotte Gainsbourg, Chiara Mastroianni, Catherine Deneuve - care evoluează alături de actorul şi umoristul belgian Benoît Poelvoorde, iar ansamblul celor patru funcţionează ca un ade­vă­rat organism.

Într-un orăşel în care niciodată nu se întâmplă nimic eşuează Marc, un anodin şi destul de antipatic inspector fiscal. Fusese în delegaţie şi, ratând ultimul tren, este obligat să petreacă noaptea acolo. Rătăcind deprimat şi anxios pe străzile pustii, o întâlneşte pe Sylvie (Charlotte Gainsbourg), care pare la fel de pierdută; probabil, în urma unui conflict de rutină cu iubitul, un tip violent, cu care nu se înţelege, dar pe care nu se îndură să îl părăsească. Ea îl orientează pe Marc, ajutându-l să găsească un hotel; defel înclinată să intre în vorbă cu necunoscutul, se trezeşte cu un şuvoi de confesiuni, izbucnit cu o virulenţă nevrotică: Marc e nemulţumit de viaţă şi e fericit că şi-a găsit un interlocutor. Sylvie simte că ar avea la fel de multe să-i spună, dar nu este timp şi cei doi hotărăsc să se întâlnească peste o săptămână la Paris. Simţind parcă nevoia să lase mână liberă destinului, Sylvie nu îi spune lui Marc numele său şi refuză să facă schimb de numere de telefon.

În ziua întâlnirii, în urma unei crize de inimă, Marc întârzie cu mai bine de o oră. Sylvie îl aşteaptă degeaba în Grădinile Tuileries şi, întoarsă acasă, se hotărăşte brusc să plece cu iubitul ei în America.

Dar în micul orăşel trăieşte întreaga familie a Sylviei: sora ei, Sophie, împreună cu mama acestora (Chiara Mastroianni, respectiv Catherine Deneuve). Cele două locuiesc într-o vilă superbă şi ţin împreună un magazin de antichităţi. Deşi sunt net diferite fizic şi temperamental, între „rebela“ Sylvie şi raţionala Sophie e o caldă prietenie, iar Sophie suferă pentru neîmplinirea conjugală a surorii mai mari.

În calitate de controlor fiscal al firmelor din oraş, Marc este abordat de Sophie, care îi cere consultanţă pentru contabilitatea magazinului de antichităţi. Astfel Marc ajunge să petreacă multe ore în comun cu Sophie şi... cei doi se îndrăgostesc, fără ca vreunul să bănuiască de legătura celuilalt cu Sylvie. Marc se mută în casa Sophiei, este acceptat de mama acesteia şi în curând se stabileşte nunta, la care Sophie îşi invită sora din America, cu care discută frecvent pe skype. Nimic nu pare să stea în calea fericirii generale, până când întâmplător, Marc observă stupefiat pe monitorul calculatorului chipul misterioasei necunoscute, a cărei întâlnire o ratase în Tuileries. Din monitor îi răspunde privirea la fel de stupefiată a Sylviei, rămasă şi ea fără cuvinte...

Din acest moment, cei doi „proto-îndrăgostiţi“ (Marc şi Sylvie) nu fac tot posibilul să se întâlnească, ci, cu toate că poar­tă în suflet obsesia fericirii ratate, încearcă să protejeze fericirea celei care le este amândurora dragă: Sophie, şi pe cea a noului cămin. Este o balanţă extrem de delicată, pentru că în sufletul Sylviei convieţuiesc deopotrivă iubirea fraternă, onestitatea capabilă de sacrificiu, dar şi onestitatea faţă de propriile sentimente, alături de un simţ al atavicului - chimie care pare să-i fie proprie şi birocratului Marc, iar echilibrul lăuntric al celor doi începe să se clatine periculos.

Şi se va clătina, în ciuda celor mai bune intenţii ale tuturor, mai ales după sosirea Sylviei din America, dar nu după legile senzualităţii brute, ori ale răsturnărilor de situaţii mic-burgheze, ci după legi mai subtile, şi anume lupta pentru echilibrarea iubirii de sine însuşi cu iubirea de celălalt.