Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Întâlniri cu părintele Galeriu, la durere şi la bucurie

Întâlniri cu părintele Galeriu, la durere şi la bucurie

Un articol de: Gheorghe Drăgulin - 14 Dec, 2010

Pe măsură ce ne apropiem de clipele Marii tăceri, iar ochii încep să se împăienjenească, adesea ne amintim de anii prin care am trecut. Revenim cu acest prilej la toate etapele vieţii în scopul înţelegerii de noi înşine. Ne amintim de oameni şi de evenimentele lor negative, străduindu-ne să surprindem şi contribuţia noastră la cele ce ne-au făcut să suferim cândva. Evocăm exemple pozitive trăite în trecut, ca în prezenţa lor să dobândim noi lumini şi încurajări pe calea vieţii. Chiar şi la popasul de şapte ani de la mutarea la cele cereşti, părintele Galeriu poate constitui un astfel de fericit reper.

În vara anului 1952 mă aflam deţinut în colonia de muncă forţată Capul Midia de pe linia faimosului Canal Dunărea - Marea Neagră. Mă adusese în această jalnică vieţuire perseverenţa mea de combatere deschisă a comunismului ateu în satul de baştină, dar şi în Liceul "B.P. Hasdeu" din Buzău şi în Facultatea de Teologie din Bucureşti.

Ca un adaos diabolic la exterminarea stalinistă prin muncă forţată şi îndelungată, prin înfometare, prin neaşteptate corvezi în zi şi în noapte, se mai practica şi schimbul între coloniile de muncă şi controalele inopinate ale bagajelor deţinuţilor. Uneori numărătoarea de seară "se greşea". Această situaţie impunea statul în picioare, pe mai multe rânduri, timp de câteva ore. Şi acestea se executau seara, la revenirea de pe şantier, cu oboseala, ploaia şi foamea din timpul zilei.

La detaşamentele de muncă de la Capul Midia am fost aduşi şi noi, cei de la Castellu, să formăm o unitate de deţinuţi cu cei de la Peninsula. Cei din urmă povesteau că printre ei se află "un popă" - expresia este a naratorului -, care are un comportament aparte de al celorlalţi deţinuţi. El nu se ceartă ca şi ceilalţi, când se ocupă paturile în baraca îngheţată de stuf, nu se înghesuie în primele rânduri, pentru a primi în gamelă mâncarea din marmita al cărei conţinut s-ar putea să nu ajungă la toţi deţinuţii. Dăruia din hainele sau din încălţămintea pe care le avea celor care erau deja în zdrenţe. Ceea ce mărea şi mai mult prestigiul său în faţa fraţilor de suferinţă era faptul că el nu se înghesuia la alegerea vreunei lopeţi sau târnăcop. Aceste unelte erau indispensabile pentru excavarea, încărcarea şi transportul a cinci vagonete de materiale zilnic. Neîndeplinirea normei zilnice ducea la carceră şi la suspendarea bucăţii de pâine la masa de seară.

Am păstrat în inima mea cele câteva frânturi biografice auzite că preotul de la Peninsula se chema Galeriu şi că avea parohie în Ploieşti. Bineînţeles că ele erau însoţite de admiraţie şi de sentimente de stimă, pentru virtutea jerfelniciei creştine şi pentru demnitatea de sine de care dădea dovadă.

Sub semnul cunoaşterii teologice şi al bucuriei în Duhul Sfânt

A vrut Dumnezeu ca faraonicele obiective comuniste, bazate pe ateism şi pe distrugerea omului, să se desfiinţeze după moartea lui Stalin. Cu noi, deţinuţii de atunci, s-a ajuns la soluţia punerii noastre în libertate, căci - după cuvântul psalmistului - "de certat, Domnul ne-a certat, dar morţii nu ne-a dat".

Cu anumite greutăţi social-politice, viaţa şi-a reluat treptat cursul firesc. În anii doctoratului, părintele profesor Dumitru Stăniloae m-a rugat să mă duc până la Ploieşti ca să-i aduc o carte pe care o împrumutase preotului de la Biserica "Sfântul Vasile". Era vorba despre o antologie de texte de filosofie religioasă rusă, redactată în limba germană de către Nicolae Bubnoff şi colaboratorii.

Mă mai întâlnisem cu părintele Galeriu, fără să ne cunoaştem, cu prilejul achiziţionării bibliotecii foştilor profesori universitari icon. Ştefan Serghie Bejan şi Constantin Tomescu. Cum aceasta se vindea numai în întregime, desigur că modestul doctorand care eram atunci a pierdut prilejul relatat în folosul preotului ploieştean.

Cu mesajul părintelui Stăniloae, l-am aflat pe cel căutat în biserică. Tocmai terminase o lucrare de repictare a sfântului lăcaş. Cu o deosebită mândrie şi evlavie mi-a arătat atunci paraclisul închinat Sfântului Serafim de Sarov, pe care îl amenajase. De la mulţimea enoriaşilor care îl înconjurau am putut să îmi întăresc convingerea că păstorul lor era un om al rugăciunii, cu un har deosebit al cunoaşterii oamenilor şi al apropierii de ei. Afla uşor punţi de legătură cu alte poziţii intelectuale. Oamenii simţeau această deosebită trăire şi revărsare de har şi se adunau în jurul predicatorului. Când vorbea părintele Galeriu sau când asculta spovedania, simţeai că te apropii de împărăţia iubirii şi a adevărurilor creştine definitive. În plină epocă ateistă, predicile sale îi chemau pe oameni la Dumnezeu şi la demnitatea de fii iubiţi ai Lui.

De altfel, chiar teza sa de doctorat în Teologie, apărută în 1973, se intitula "Jertfă şi Răscumpărare".

Predicând pe Domnul, după modelul Sfinţilor Părinţi

După Revoluţia din 1989, am putut păşi liber în toate sferele societăţii româneşti. M-am prezentat astfel la un concurs în învăţământul nostru teologic. Cu teza de doctorat la catedra părintelui Stăniloae mă aşteptam să fiu încadrat la Secţia sistematică. Nu mică mi-a fost mirarea când, fără ştirea mea, mi s-a dat numirea la specialitatea omiletică şi catehetică. Nu am aflat niciodată raţiunea acestei repartiţii. Ştiu numai că, în Consiliul profesoral respectiv, cel care mi-a oferit găzduire a fost tocmai părintele Constantin Galeriu. Ca asistent al părintelui Galeriu, am putut să întâlnesc acelaşi intelectual larg în vederi, de puţine ori constrâns de şabloanele didactice, predispus pururea să propovăduiască pe Hristos celor de aproape şi celor de departe. Declarându-se umanist creştin, el era chemat la întruniri naţionale şi internaţionale, unde intra în dialog cu reprezentanţii ştiinţei sau cu cei de alte convingeri religioase. În acest timp, la catedră avea libertatea iniţiativelor şi a notărilor. În şedinţele Consiliului profesoral se arăta acelaşi om care nu putea refuza, jigni sau înfrunta pe cineva.

Hotărât să aducă un smerit aport la însănătoşirea spirituală, morală şi fizică a societăţii româneşti postrevoluţionare, conferenţia cu diferite prilejuri şi activa în societăţile militante apărute.

Am putut să apreciez prestigiul de care se bucura părintele Galeriu la aniversarea unui an de la Revoluţie. Atunci am slujit în soborul Parastasului de la Troiţa din Piaţa Academiei Comerciale. Intervenţia, calmul şi diplomaţia de interlocutor evanghelic ale părintelui au neutralizat eventualele ciocniri cu cei de alte convingeri politice. Atunci, o dată mai mult, am înţeles de ce enoriaşii Bisericii "Sfântul Silvestru", unde slujea, au ţinut să-l înmormânteze pe părintele Galeriu în curtea parohială, dorind să îl aibă mereu aproape. Am priceput, de asemenea, şi raţiunea includerii sale în Enciclopedia marilor personalităţi din România (volumul IV, Bucureşti, 2003).