Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Întâmplări de demult cu tâlcuri pentru azi

Întâmplări de demult cu tâlcuri pentru azi

Un articol de: Grigore Ilisei - 19 Feb, 2019

O scrisoare a lui Artur Gorovei, pe care am publicat-o în cartea profesorului fălticenean Aurel George Stino „Grădina liniştii”, apărută în 1974 la Editura „Junimea”, într-o ediţie pe care am avut bucuria să o îngrijesc şi să o prefaţez, cuprinde tulburătoare mărturisiri ale folcloristului, omului de cultură privind jertfa ce se cere celui doritor a fi de folos ţării sale. Cei care îşi rânduiesc în acest chip existenţa şi se consacră până la sacrificiu unor cauze de interes public şi de însemnătate naţională sunt făpturi ale bunei cuviinţe şi nu strigă în gura mare în agora cetăţii despre isprăvile lor. Dimpotrivă, le învăluie în mantia discreţiei şi a modestiei. Plinesc datoria cum le porunceşte caracterul lor curat şi smerit.

Aurel George Stino, care se entuziasma de tot ce i se părea a fi important ca întâmplare culturală în Folticeni, cum i se spunea în vremea aceea târgului, nu mai prididea să consemneze izbânzile din cuprinsul locului prin gazetele şi revistele al căror colaborator fidel şi prolific era, în special cele patronate de Nicolae Iorga, „Neamul românesc” şi „Cuget clar”.

Unul din cei care-i furnizau din belşug materie primă prin faptele sale era conu Artur Gorovei, sufletul acelei reviste providenţiale pentru conservarea comorilor folclorului românesc, „Şezătoarea”. Artur Gorovei nu răspunsese chemărilor de sirenă ale marilor oraşe. Preferase să rămână la Folticeni, în spleen-ul provinciei, să-şi câştige pâinea pledând la bară şi să-şi cheltuiască timpul rămas ca să urzească un climat elevat în ţinutul Băii, animându-i pe învăţătorii cei luminaţi de pe valea Bistriţei, Moldovei, Siretului şi Şomuzului spre a scoate la lumină zăcămintele creaţiei populare, desluşindu-le înţelesurile prin studii şi cercetări ce-şi găseau loc în paginile revistei pe care cu strădanii şi jertfire o crease şi o impusese unei ţări întregi şi chiar străinătăţii. Era secondat în acest atât de preţios demers de doi oameni, pe care i-a modelat ca pe nişte personalităţi ale domeniului, Alexandru Vasiliu-Tătăruşi şi Mihai Lupescu. Aurel George Stino semnalează fericit ceea ce se petrece la Fălticeni în cercul „Şezătoarea” şi însemnările lui au avut partea lor de contribuţie la cunoaşterea fenomenului, precum şi în aprecierile la nivel naţional de care s-a bucurat opera lui Artur Gorovei, ales, deşi vieţuia în târgul Folticenilor, departe de Bucureşti, între nemuritorii Academiei Române. La semnele acestea de preţuire ce veneau din partea unui mai tânăr prieten conu Artur nu rămânea rece, se emoţiona, dar nu-şi pierdea o clipă simţul realităţii. Îi trimitea o misivă în această privinţă lui Aurel Geor­ge Stino, aflat atunci departe de Folticeni, la Orăştie, unde a profesat un timp ca dascăl de franceză.

În epistola din 23 februarie 1933 Artur Gorovei îşi expunea cu francheţe crezurile ce l-au călăuzit în viaţă şi lucrare: „Mă alinţi prea mult. Păcătuieşti. Te pomeni că-mi vâri în cap gărgăuni, să ajung să mă cred ceea ce am convingerea că nu sunt în realitate. Că am muncit într-o anumită direcţie o viaţă întreagă! Ei, şi. Aci am făcut asta fără nici o intenţie, nu am urmărit nimic. Mi-am făcut o datorie, o plăcere. Şi pentru asta mi se cuvin atâtea laude, atâta cinstire?! Firea mea a fost astfel pornită, să simt mereu trebuinţa de a fi în mişcare, de a munci, cu toate că melancolia, care este o boală şi la mine, ar părea că nu se împacă tocmai bine cu activitatea. Trebuia să utilizez cumva plusul de energie care deborda. Aş fi putut fi în tinereţe un coureur de femmes, un cartofor, un beţiv, mai pe urmă aş fi putut să devin un aventurier; şi câte nu aş fi putut să întreprind, ca să nu stau degeaba, să nu mă plictisesc. Nu m-a ademenit nici unul din aceste «sporturi». Mi-au fost dragi femeile: nu puteam să concep viaţa fără dragoste: am iubit mult. Dar am făcut platonism. Eram ridicul, adeseori, îmi închipui. S-au petrecut în viaţa mea scene de eroism; am rezistat mai mult decât o fată la violenţe, pentru că… de sigur din prudenţă. Am încercat şi beţia. Aveam nişte prieteni care mă dezvirginau, dar când mi-a dat seama încotro mă îndrumez, am avut energia să mă opresc la timp. Cărţi nu am putut să joc. Politica m-a dezgustat cu mişeliile ei. Şi atunci, fireşte, am apucat drumul pe care am mers până azi, şi pe care mulţi au pornit, dar nu au continuat.

Împrejurările au făcut să mă ocup cu lucrările de care se face atâta caz. Dacă nu ar fi fost mama, rămasă aşa de săracă şi fără nici un sprijin, ceea ce m-a făcut să nu mă mişc din târgul acesta, şi dacă m-aş fi rătăcit pe alte meleaguri, nu aş fi scos «Şezătoarea» şi poate nu aş fi scris nimic altceva. Împrejurările au fost tot meritul ce mi se atribuie mie. De sigur împrejurările trebuie concretizate într-un individ. Acesta se vede că este meritul meu.”

Destăinuirile lui Artur Gorovei sunt pilduitoare prin moralitatea ce o tălmăcesc. Întemeietorul şi spiritul rector al revistei „Şezătoarea” n-a fost un om bogat, dar din ceea ce-a avut, fără a-i prisosi prea mult, a dăruit pentru a realiza ceva folositor neamului său. A dat şi el şi i-a convins şi pe alţii, mai ales pe învăţătorii din satele fostului judeţ Baia, cu capitala la Fălticeni, să rupă câţiva bănuţi şi să contribuie astfel la tipărirea celei mai importante reviste de folclor de la noi.

M-am gândit nu o dată la semnificaţiile acestor întâmplări de demult. Răzbat din lăuntrul lor tâlcuri pentru ziua de azi. Trag nădejde ca exemplul oferit de oameni din acele vremuri, precum cel al părintelui „Şezătoarea”, să lumineze mintea tuturor celor care ar putea făptui ceva bun pentru soarta ţării lor.