Între bucuria roadelor şi sentinţa dezmoştenirii

În multe locuri din Sfânta Scriptură, lumea zidită cu atâta dragoste de Dumnezeu este asemănată cu via. Lucru vădit înfăţişat şi în Evanghelia acestei Duminici (Mt. 21, 33-39). Parabola lucrătorilor celor răi este una profetică, este un semnal îndreptat iudeilor care sunt anunţaţi că rodirea viei va fi luată de la ei şi încredinţată altora.

Mântuitorul a făcut prin această pildă încă o încercare de a deschide ochii ascultătorilor săi contemporani despre felul cum trebuie să-I tâlcuiască misiunea şi de a-i preveni asupra consecinţelor. Dacă nu ne sfiim a-i da acestei parabole şi un înţeles mai larg decât cel strict textual, avem în faţă imaginea dinamică în care Domnul aşteaptă de la noua sa vie roadele cele alese.

Via este lumea noastră, este Biserica lui Hristos. Îngrădită din toate părţile cu poruncile Domnului, cu învăţăturile cele dumnezeieşti ale Evangheliei şi ale sfinţilor, are în ea sădite teascuri, sfinte jertfelnice, unde primim Preacuratul Trup şi Cinstitul Sânge al Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Vie cu turnuri, biserici cu amvoane, înalte observatoare, de unde străjerii pot să vadă ce se întâmplă nu doar în vie, ci şi în întreaga lume, şi să ia măsurile potrivite. Am primit astfel în dar via înzestrată cu toate mijloacele, ca să poată aduce roadă aleasă. Urmează doar a nu fi lucrători netrebnici.

Lucru de căpătâi este să nu părăsim via şi să lucrăm cu nădejde aşteptând cu evlavie întâlnirea cu prietenii Stăpânului, aşteptând să ne unim cu Fiul Stăpânului, iar pe toţi cei pe care-i întâlnim, să-i primim ca pe Stăpân, pentru că toţi, suferinzi, săraci, neputincioşi, păcătoşi, sunt trimişi ai Lui. Să ne unim cu bucuriile şi cu tristeţile lor, să-i simţim ai noştri, să ne bucurăm pentru toţi, să ne uităm pe noi înşine. Să nu ne bucurăm singuri de roadele viei, să nu ne separăm în nici un chip de nici unul dintre ei, căci, când ne separăm, suntem chip al lucrătorilor celor răi. Lucrători cuviincioşi ai viei sădite de dreapta cea dumnezeiască suntem atunci când simţim adânc că suntem mădulare ale tainicului trup al lui Hristos, ale Bisericii.

Când suntem lucrători cuviincioşi ai viei, primim în dar de la stăpânul ei bucuria roadelor, roada cea mai de preţ fiind unirea cu Hristos. Dacă nu suntem lucrători cuviincioşi ai priveliştilor şi frumuseţilor celor pământeşti, nu avem teamă că vom pierde roadele cele cereşti, iar roadele acestea toate vin de la Stăpânul Hristos şi de la Duhul cel Sfânt.

Lucrătorul viei trebuie să-şi asume starea sa de slugă şi să nu se autoerijeze în stăpân sau să-şi asume de la sine prerogativele stăpânului. Lucrătorul ce vrea să se bucure cu adevărat de roadele viei sădite de stăpân trebuie să ceară de la Stăpânul atoate înţelepciunea cea dumnezeiască prin care le priveşte pe toate cu iubire. Înţelepciunea primită în dar de la Dumnezeu îl face să le stăpânească pe toate şi să se bucure de toate.