Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Învelitul în cer

Învelitul în cer

Un articol de: Ștefan Mitroi - 24 Iun, 2016

Învelitul în cer este un obicei vechi în neamul nostru. Pe un frate al străbunicului din partea tatei l-a prins începutul iernii desculț pe reduta de la Plevna. S-a încălțat cu prima zăpadă căzută. Pe urmă, a căzut chiar el în zăpadă. După care zăpada s-a mutat toată în oasele lui. A pâlpâit lumina lor albă ani de-a rândul acolo pe câmp. Când i se făcea frig, fratele străbunicului tatei își trăgea cerul peste oase. D-aia nici n-a mai vrut să vină înapoi acasă.

Niciodată nu-i fusese mai bine ca atunci când se învelea cu cerul. Mai cu seamă că i se făcea mereu frig și el s-a gândit să rămână învelit așa tot restul morții.

Tatăl tatălui meu a ținut morțiș să se întoarcă viu din Primul Război Mondial. A ajuns învelit în cer acasă. Așa ieșea primăvara la arat. Tot așa învelit în cer își secera grâul, până într-o vară, când l-a secerat grâul pe el. A trebuit să-l dezvelească de cerul cel vechi, de pe front, ca să-l poată îmbrăca în cerul senin de acasă. Nu mă născusem încă, dar mi-a povestit tata că n-a văzut niciodată îndreptându-se spre groapă pe cineva atât de frumos îmbrăcat!

N-a lipsit mult, când i-a venit tatei rândul să facă același drum, să vârâm și Carul Mare odată cu el în pământ! Căci mama nu ținuse cont de stele când îl învelise în cer pe tata.

De aceea, eu am avut grijă s-o învelesc pe ea, mai târziu, într-un cer de zi, nu de noapte. Așa se și explică de ce răsare soarele în mormântul ei tot timpul.

Ca să fiu sigur că se va păstra obiceiul, eu mă învelesc încă de pe acum. Doar că îmi pun cerul pe dinăuntru, peste suflet. Sunt nopți în care iau pur și simplu o fărâmă din sufletul meu și-o azvârl în întunericul de afară. Se luminează chiar în toiul nopții de ziuă.

Cu întunericul lumii e un pic mai greu. E nevoie să îmi risipesc tot sufletul. Dar vine iarăși înapoi la mine. De unul singur nu s-ar descurca. Îl ajută cerul în care este învelit să găsească de fiecare dată drumul.