Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Învierea națiunii

Învierea națiunii

Un articol de: Mircea Platon - 28 Apr, 2019

Civilizația presupune diviziunea socială a muncii, adică specializare. Nu mai putem fi, asemenea oamenilor din neolitic, și vânători, și pescari, și agricultori, și constructorii propriilor case, și țesătorii propriilor noastre haine și așa mai departe. Omul modern e un om specializat a cărui viață depinde de negoțul de competențe cu alți oameni specializați: un medic bun pune în slujba semenilor expertiza sa, dar în schimb trebuie să se poată bizui pe calitatea muncii specializate a brutăriilor pentru a-și cumpăra pâine, a instalatorilor și constructorilor pentru a-și întreține casa și așa mai departe.

Din păcate, concentrarea obsesivă pe logica profitului, transformarea a întregi arii de activitate, de cunoaștere sau chiar naturale, în sisteme de asistare socială a marilor vânători de profituri, a celor care caută să exploateze anumite ecosisteme sau nevoi fără a cultiva nimic, tinde a ne pune în situația de a nu mai avea încredere în mobilurile, și deci în produsele, „experțilorˮ care ne fabrică mâncarea, medicamentele, programele școlare, planurile de urbanism și toate celelalte. Criza de încredere și de com­petențe ne aduce în pragul unei reprimitivizări a societății în contextul căreia trebuie să ne ocupăm singuri de toate. E fenomenul care îi irită atât de mult pe numeroși „experțiˮ: al părin­ților care pun doctorilor întrebări despre medicamente pe bază de informații culese de pe internet, al oamenilor care se opun vaccinării din rațiuni valide sau obscure.

Individualismul extrem generează incompetență structurată corporat și neîncredere instinctiv-anarhică la baza piramidei sociale. Rezultatul e o societate atomizată, cu virtuțile sociale absente. O asemenea societate va fi obsedată de modelul omului „de succesˮ, al celui care iese la suprafața movilei fără să știe nimeni prea bine cum. Criteriile succesului nu sunt la vedere sau, dacă sunt, sunt de un dezamăgitor conformism cu etica manelelor.

Această dinamică păguboasă ne sugerează că, de fapt, comportamentele care susțin orice formă de comunitate normală nu pot să aibă la bază, și oricât de rezidual în cazul societăților așa-zis post-creștine sau secularizate, decât raportul corect cu Dumnezeu. În cazul societăților creștine, acest raport înseamnă ieșirea în întâmpinarea lui Dumnezeu – acesta e raportul corect al sărbătorii ca ieșire în întâmpinare, nu ca banal consum de bunuri și servicii care nu ne scoate decât în întâmpinarea propriului ombilic, a poftelor fiecăruia din noi în parte. Ca orto­docși, datoria noastră nu e să urmăm modelul omului „de succesˮ, ci să-i ieșim în întâmpinare Biruitorului morții. Nu ne interesează succesul social, ci biruința ontologică. Dar, paradoxal, ca orice adevăr creștin, tocmai biruința ontologică este cea care impune virtuțile sociale care, la limită, fac posibilă și civilizația, care e un subprodus al căutării sfințeniei, nu al căutării civili­zației.

Toate acestea sunt ilustrate de modul în care ne spune Sfântul Ioan Damaschin că trebuie să îl întâmpinăm pe Hristos Cel Înviat, pe Biruitorul morții. În îndemnurile pascale ale Sfântului Ioan Damaschin, observăm un desăvârșit sistem de educare a rațiunii, a voinței și a apetitului. Practic, întreaga societate, cu toate cuviințele ei, se naște din modul în care se cuvine să Îl întâmpinăm pe Hristos: „Să fim pregătiţi de Învierea Domnului. Să nu purtăm de grijă de pregătirea [mâncărurilor] care desfată stomacul. Să nu adunăm multe haine pentru trup, nici miruri de preţ fără folos, nici în beţii şi ospeţe fără măsură [...] Să nu-i nesocotim pe cei săraci; să nu ne aprindem dorinţa de slavă de­şartă şi să punem poftei frâiele cumpătării; [...] să nu ne lăsăm furaţi de ademenirile necurate ale aurului şi ale argintului sau ale pietrelor preţioase; în nici un chip, masa noastră îmbelşugată să nu ațâțe viermele cel nesupus al gheenei, câtă vreme ceilalţi sunt înfometaţi. Căci, iată, Mirele Se ridică; iată, Împăratul împăraţilor iese din mormânt. Să ne pregătim, spre a nu pierde părtăşia bucuriei. Să fim zarafi pricepuţi, alegând ceea ce este cel mai bun de ceea ce este cel mai rău şi să ardem [ceea ce este rău] cu focul osârdiei şi al dragostei dumnezeieşti, iar [ceea ce este bun] să adunăm în vistieria dinăuntrul nostru. Să strunim mânia şi dorinţa; să veştejim pofta pântecelui; să ne încingem cu cumpătarea cu ajutorul înfrânării şi al inimii smerite; mândria să o doborâm prin smerenie şi prin pomenirea morţii; să ne facem totul pentru toți[...] Mai presus de toate acestea, să cugetăm asemenea lui Hristos Iisus, Care ne-a iubit şi, iubindu-ne, S-a milostivit şi, milostivindu-Se, S-a smerit şi, smerindu-Se, ne-a mântuit. Căci din iubire vine mila, şi din milă smerenia, şi din smerenie mântuirea şi înălţarea. Dacă vom vieţui în acest chip, chiar şi în ceasul de acum putea-vom fi izbăviţi din necazurile ce ne apasă. Dacă respingem jugul patimilor, respinge-vom şi tiraniile cele ce ne apasă; şi aşa cum prin cele bune ne-au venit cele triste, în acelaşi chip din cele rele se vor naşte cele îmbucurătoare [...]. Apoi, cu făclii luminoase să-L întâmpinăm pe Cel ce a învins moartea, pe Mirele Cel fără de moarteˮ (Sfântul Ioan Damaschin, Cuvântări la sărbători împărătești..., București. ­EIBMO, 2010).

O societate complexă ale cărei standarde se surpă e o societate decadentă. O societate cu adevărat civilizată nu e una întoarsă cu fața către tâlharii de succes, ci pregătită să iasă în întâmpinarea celor care au biruit moartea, adică a sfinților.