Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Învierea și fericirea românilor

Învierea și fericirea românilor

Un articol de: Ana Corina Săcrieru - 28 Apr, 2019

În bisericuța veche de peste 200 de ani, fetița plângea fără să își dea seama. Abia se stinsese lumina, pâlpâiau câteva lumânări, însă ceea ce venea din Altar odată cu crucea purtată blând de preot, pe jumătate pe umărul stâng, pe jumătate pe piept aproape, îi părea mai multă chiar decât lumina ce tocmai fusese stinsă. Era numai ea singură din familia ei la biserică, în Joia Mare, într-un ev atât de cenușiu de istorie. Prima pentru ea din cele peste 1.950 de astfel de zile, din prima Joi de dinaintea Învierii. Aceeași cruce. Aceeași lumină. Până și ființa ei mică zguduită de suspine tăcute părea aceeași în fața celui mai răvășitor lucru care s-a întâmplat vreodată pe pământ: Împăratul cerului și al pământului răstignit pentru a învia apoi, cu ea odată.

Cele câteva decenii de la acea Înviere și până astăzi nu sunt mai mult decât frântură a unei clipiri de geană, la scara Universului. Dar nimic nu mai este pentru ea la fel. Fericirea căutată în drumuri lungi, departe de bisericuța veche, găsită în oameni ori în înfăptuiri aparent importante, în copiii lăsați greu în locul ei acasă ori luați atât de greu cu ea, în casa nouă, făcută cu atâta efort, în familia ținută cu multe tristeți acoperite de îndemnuri spre statornicie, pe care tot ea singură și le făcea, ori chiar compătimirea față de toți din jurul ei, aflați într-o încrâncenare în fața vieții, încă mai mare decât a ei, toate acestea o depărtaseră mult de fericirea adâncă, unică a acelei seri zguduite de suspinele luminii din fața ei. Și toți în jurul ei sunt la fel de departe azi de suspinele luminii.

Atât de intens am trăit deodată acest adevăr privind femeia tristă din fața mea încât nu m-am mai întrebat din acea clipă de ce nu au și românii dreptul la un strop de fericire. Oare nu a fost suficientă jertfă? Atâta suferință, atâta pierdere? Oare munca, adevărul, credința nu au fost la fel de prețuite? Inteligența nu a dat atâtea roade? În frântura de clipire de geană a Universului, de numai câteva decenii, la fel ca în cazul femeii din fața mea, ce s-a putut întâmpla încât să ajungă un neam întreg să nu mai vadă firescul decât așa, ca dintr-un unghi strâmb?

Privind frumusețea ei tristă și atât de depărtată de seara aceea de demult, de dinaintea Învierii, am înțeles exact ce s-a întâmplat și nu m-am mai întrebat: și ea și cei din jurul ei uitaseră complet întâlnirea cu Învierea. Fie că o trăiseră odată, demult, ca ea, fie că nu, au uitat adevărul despre ei înșiși, rătăcind sensul, cumva, aproape fără voia lor, punând în locul Învierii orice, mai puțin adevărul ei izvorât din Cruce. Pentru că în crucea dusă de părintele din fața ei, atunci, în cea mai cenușie perioadă de istorie, ea, oricât de mică era ființa ei, înțelesese lucrarea grea pe care omul în general și ea însăși în particular o au de dus pe acest pământ, însă văzuse, totodată, și pe Hristos acolo, pe cruce cu omul. Singurul adevăr al ființei ei văzuse în acea seară lucrarea grea și vederea sfântă laolaltă pe crucea primită și dusă doar spre Înviere. Privind femeia din fața mea și amintirea ei astfel depănată, am înțeles că exact această întâlnire cu adevărul ființei noastre l-am uitat noi.

Românii sunt azi ca Făt-Frumos din „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarteˮ. Mirajul pare realitate, dar mușcătura de adevăr din inimă își cere dreptul. Din lanțul greu al morții determinate de miraj, numai întoarcerea la seara din bisericuța veche, în ajun de Înviere, ne mai poate smulge.

În lipsa acestei întoarceri, ajungem să trăim voluptatea lanțului morții. Cum altfel am putea explica lipsa de interes pentru ființa noastră? Căci în ființa noastră intră și clipa de față, dar și sufletul. Intră și statul, dar și copiii. Intră și casa, dar și familia. Intră și munca, dar și conștiința. Un popor care nu prețuiește familia mai mult decât casele, copiii mai mult decât statul, conștiinta mai mult decât munca, este un popor care, parafrazându-l pe Simion Mehe­dinți, ar părea că nu a înțeles nimic din Evanghelie. Și popoarele mai și mor. Nu e suficientă pregătirea hainelor pentru acest eveniment al morții. În ie se poate muri frumos, însă moartea este aceeași. Tot fără Înviere, dacă nu punem toți, dar toți - nu doar unii dintre noi fericiți și autosuficienți că, iată, noi am pus - sufletul mai presus de clipa de față. Dacă nu punem copiii mai presus de regulile noi, absurde, care le stâlcesc mințile. Pentru că, dacă doar 3 milioane de români au semnat că femeia și bărbatul fac copii în România, doar 4 milioane de români au confirmat aceasta și doar 300.000 de români că fetițele nu trebuie să învețe la școală că pot deveni tați și pot avea nume de băieți, atunci înseamnă că uitarea adevărului a hotărnicit acestui popor o lume „nouăˮ.

Privesc la femeia frumoasă din fața mea și văd în ea chipul României. Tristă țară care așteaptă Învierea poporului ei. Și, da, unii trădează și vând, alții dorm, alții doar plâng, dar ea trăiește singură Învierea, în locul lor, pentru ei. Până își vor veni în fire, își vor aduce aminte de ea și vor regăsi puterea smulgerii din timpul înlănțuit în care pare că s-au incrustat. Pentru că doar Adevărul sădit ontologic în ființa lor îi mai poate salva de ei înșiși. Și Învierea.