Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Iordanul, un leagăn cosmic

Iordanul, un leagăn cosmic

Un articol de: Elena Dulgheru - 09 Dec, 2017

Tocmai am trecut prin cea de-a doua probă a deșertului: Carantania; sau vrem să credem că am depășit-o. Cel puțin la nivelul de ușurință pe care i l-a conferit, pentru slăbiciunile noastre, Dumnezeu. Coborâm dinspre severa mănăstire suspendată pe abruptul de stâncă roșie. I-aș spune mai degrabă sihăstrie în adevăratul sens al cuvântului, de vreme ce e locuită de un singur călugăr. Nu putem rămâne aici pentru rugăciunea de noapte, cu toate că locul o cere! Șoferul ne așteaptă în vale și mai avem un drum important de făcut, pe care îl așteptăm cu înfrigurare de multă vreme.

Cât de aproape de efervescentul Ierusalim este pustiul Iudeii! Viața pururi fremătătoare, la un pas de neînduplecarea uscată a deșertului. Doar Muntele Măslinilor le desparte! Ce schimbări radicale poate face un munte, când peste el lucrează, neostoită, mâna lui Dumnezeu! Cât de aproape de Orașul Sfânt este Marea Moartă, cu blestemele ei, care își poartă sarea cea aspră, dar și nămolul revigorant până în ziua de azi! Cât de aproape de viață e moartea! Cât de strâns se învecinează și se întrepătrund viața și moartea chiar în Vechea Cetate, Ierusalimul! Mai strâns ca oriunde! Renașterea și supliciul! Lacrima de sare și bucuria speranței și învierii!

Meridianele istoriei spiritului sunt tot mai dense spre Centru, iar literele cu care istoria este scrisă, tot mai consistente, până se unesc între ele: toate meridianele gândului într-un Pol unic, toate literele într-un singur Cuvânt! Acesta este Golgota, polul cel unic, altarul și germenele de înviere al omenirii! Trebuie să treacă o întreagă istorie ca toate acestea să se împlinească; o istorie plină de jertfă și frământări, care ne învață, pas cu pas, condiția de a fi a ucenicilor lui Hristos strânși în Biserica luptătoare. Aceasta este condiția Bisericii în stare de asediu, starea firească a creștinismului în lume.

Pentru pregătirea rezistenței în stare de prigoană este obligatorie proba deșertului. A ispitirii. A luptei cu greutatea materiei și cu tentațiile; chiar proba părăsirii de Dumnezeu. Nu poți rezista prigoanei fără să fi trecut experiența deșertului, dar nici deșertul nu-l poți birui fără să te fi întărit mai întâi în Dumnezeu. Aceasta e Calea! Pe această cale a creșterii Își poartă Dumnezeu pelerinii, când I se dă mână liberă. Când Îl lăsăm pe El să întocmească traseul călătoriei. Pare mai riscant să te lași doar pe mâna lui Dumnezeu, dar așa și Dumnezeu e mai aproape de tine.

Cu astfel de gânduri ne îndreptăm, în goana ușoară a mașinii, spre Iordan. O stare de biruință ne cuprinde, fără să fi făcut nimic special pentru asta. Poate că ne-am rugat, ca fiecare pelerin când ajunge pe-aici. O fi considerat Domnul asta de ajuns? Ori e un pogorământ pentru neputințele noastre... De­sigur că asta e, acesta e darul și ne bucurăm de el. Nu-I putem oferi lui Dumnezeu nimic altceva decât recunoștința. Nici sfinților Săi nu le putem mulțumi îndeajuns, căci, în ignoranța noastră, nici nu-i știm pe cei mai mulți care s-au nevoit pe aici, ori îi uităm prea repede pe întemeietorii și chivernisitorii acestor locașuri. Și totuși, sfinții necunoscuți ne primesc, cu nespusă dragoste și grijă, pe brațele lor: sentimentul acesta ne-a urmărit aproape pe parcursul întregii călătorii în Țara Sfântă.

În sfârșit, Iordanul! Locul Botezului Domnului! Cât am așteptat întâlnirea cu apa aceasta mică și blândă, care separă acum teritoriile a două țări, dar unește cerul cu pământul într-un veritabil sărut, cel mai trainic sărut din istoria lumii. Cel mai trainic, de vreme ce până azi apele sale ascultă, mai mult ca oricare altele, de voia Domnului, schimbându-și cursul de fiecare Bobotează, înfruntând gravitația la cuvântul lui Dumnezeu. Pelerini din toată lumea și de toate confesiile vin aici, mai ales pe 19 ianuarie, dar și în tot cursul anului, să se „boteze”, să se împărtă­șească din harul în care Domnul scaldă mereu aceste ape.

Intru în Iordan ca într-un leagăn, ca în scutecele calde ale unui copil. Un leagăn cosmic ne leagănă ușor trupurile în aceste ape, în care e bine nu doar să te cufunzi ritualic de trei ori, cum fac toți pelerinii, ci să și stai, căci stai în șuvoiul Luminii, stai în brațele Domnului. O femeie mai tânără, în fața mea, îmbrăcată într-o lungă rochie albă de in, ca o rochie de mireasă, se întinde pe apă cu brațele desfăcute cruciform și plutește așa nemișcată. Nu i se vede fața. Ai zice că a adormit pe luciul de apă. Abia când se ridică, îi vedem chipul străluminat de o lumină ce nu-i de aici, a cărei radianță se lasă sau nu prinsă de camerele de fotografiat. În orice caz, la Iordan toată lumea se fotografiază. Pe mal stau chiar fotografi profe­sioniști, gata să răspundă la comenzile grupurilor. Ritualul laic tacit a înscris în practicile pelerinilor nu doar tripla cufundare, cu rugăciuni individuale ori cântate în grup, ca la unii pro­tes­tanți, ci și fotografierea spre amin­tire a unuia dintre cele mai sfinte, probabil, momente din viața fiecăruia. Trag cu ochiul la niște poze proaspete, făcute unui întreg autocar de pelerini: momentul de după „botez” a înscris pe chipul fiecăruia o lumină și o stare de nobilă fericire, care nu se regăsesc pe chipul aceluiași ins în viața de zi cu zi.