Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Iov sau despre Eul pur

Iov sau despre Eul pur

Un articol de: Ilie Bădescu - 15 Sep, 2008

Ştiinţa lumii moderne a făcut multe promisiuni mincinoase, dintre care două sunt deosebit de sfruntate. I-a promis omului că se poate automântui, că are puterea de la sine însuşi şi nu de la Dumnezeu să se salveze de boli, de maladia morţii chiar etc., şi astfel taina înomenirii lui Dumnezeu a fost obturată în mintea, sufletul şi trupul acestei făpturi amăgite şi mutate. În al doilea rând, i-a promis puteri de cunoaştere nelimitată prin raţiunea fără de Dumnezeu şi de puterea Sa cunoscătoare, subtilizând în chip viclean faptul că numai înlăuntrul cunoaşterii lui Dumnezeu putem noi înşine dobândi cunoaştere. Aceasta este promisiunea raţiunii autonome. Omul autonom şi ştiinţa autonomă, iată cele două invenţii amăgitoare, de care ne putem elibera numai dacă readucem ştiinţele înlăuntrul cunoaşterii divine, adică înlăuntrul revelaţiei. În cărţile Sfintei Scripturi i s-au dăruit omului învăţături şi cunoaşteri care vin spre el de la Dumnezeu. A ignora aceste învăţături şi cunoaşteri este dovadă de multă nebunie, iar aceasta nu ne va ajuta niciodată să înaintăm spre centrul lucrurilor, aruncându-ne, cum ne spune înţeleptul Solomon, „pe la marginile pământului“, mereu la margine, fără de centru şi fără de concentrare. Cât de adânc e desluşit lucrul acesta în versetul lui Solomon: „Faţa omului înţelept o citeşti uşor, dar ochii nebunului sunt pe la marginile pământului“ (Pr. 17, 25).

„Numai de el să nu te atingi...“

Oare nu ne aminteşte acest proverb de răspunsul pe care-l dă „îngerul căzut“ lui Dumnezeu în „Cartea lui Iov“, din care aflăm că la sfatul lui Dumnezeu cu îngerii Săi vine, se prezintă şi îngerul căzut, se întoarce din urmăririle lui prea viclene şi atotiscoditoare, din târcoalele pământului?

„Şi iată că în ziua aceea când îngerii lui Dumnezeu au venit la înfăţişare înaintea Domnului, împreună cu ei a venit şi Diavolul. Atunci Domnul i-a zis Diavolului: «Tu de unde ai venit?» Şi răspunzând Diavolul, a zis către Domnul: «Dacă am dat târcoale pământului şi am hoinărit prin cele de sub cer, iată-mă şi aici»“ (Iov 1, 7-8).

Dialogul acesta dintre Dumnezeu şi Diavol, de o măreţie unică şi copleşitoare, căci înspăimântă prin măreţie şi mister, este dintre cele mai lămuritoare asupra temei „Eului pur“, despre care voim să tâlcuim în serialul nostru, şi asupra caracterului său asincron, neatins de trecerea timpului, de vremelnicie. Cartea lui Iov este o demonstraţie asupra faptului acestuia simplu: că toate sunt iluzorii, părelnice, căci ca o umbră sunt averile, fericirea copiilor, faima, îndestularea, chiar buna rânduială, cum este aceea a ritului purificării, toate trec. Un lucru nu este părelnic şi trecător, cu toate că despre acesta afli numai după ce ai pierdut tot, când nu mai ai nimic, aşa cum s-a întâmplat cu Iov. Şi, ca o probă despre cât de mult îl iubeşte şi îl preţuieşte Dumnezeu pe om avem faptul acela tainic, de adâncă iconomie divină, că Dumnezeu a preorânduit că şi de i se va lua lui Iov toată averea lui, de viaţa acestuia Satan să nu se poată atinge („Iată, toată avuţia lui o dau pe mâna ta: numai de el să nu te atingi“, îi răspunde Dumnezeu îngerului căzut). Iată versetele mai cuprinzătoare: „Iar Dumnezeu i-a zis şDiavoluluiţ: «Luat-a cugetul tău în seamă şi pe robul Meu Iov? Că dintre pământeni nu-i nici un om ca el, neprihănit, adevărat, cinstitor de Dumnezeu, ferindu-se de tot lucrul rău?» Iar Diavolul, răspunzând în faţa Domnului, a zis: «Oare pe degeaba Îl cinsteşte Iov pe Dumnezeu? Oare n-ai făcut Tu gard ocrotitor împrejurul curţii lui şi împrejurul casei lui şi-mprejurul a tot întinsul bunurilor lui? oare nu tu ai binecuvântat lucrul mâinilor lui, n-ai făcut ca turmele lui să umple pământul? Dar ia întinde-Ţi mâna şi atinge-Te de tot ce are, şi să vedem dacă nu cumva o să te blagoslovească dreptul în faţă...» Atunci Domnul i-a zis Diavolului: «Iată, toată avuţia lui o dau pe mâna ta: numai de el să nu te atingi». Iar diavolul a plecat din faţa Domnului“ (Iov 1, 8-12).

O sursă misterioasă de lumină cu rădăcină în Duhul lui Dumnezeu

Sunt trei lucruri de tâlcuit aici. Mai întâi, cel referitor la cele confirmate de Dumnezeu cu privire la Eul pur din adâncurile sufletului lui Iov, care-l păstrează pe Iov „neprihănit, adevărat, cinstitor de Dumnezeu, ferindu-se de tot lucrul rău“. Aflăm, iată, că în alcătuirea noastră a fost aşezată o forţă tainică, o sursă misterioasă de lumină, cu rădăcină în Duhul lui Dumnezeu, pe care mai încoace ştiinţele postfenomenologice au numit-o „Eu pur“, „Ego purus“ sau, cu termenul lui Cicero: „animus purus“. Eul pur este opusul eului râvnitor de averi, al apetiturilor şi al adunării de averi, pe care Iov le deţine şi pe acestea. Eul pur este al neprihănirii, al cinstirii de Dumnezeu, este organ al adevărului şi al feririi de rău. Prin urmare, Dumnezeu ne înconjură cu grija Duhului Său şi pe toate ale noastre. Dar nu gardul ocrotitor pe care-l face Dumnezeu împrejurul lucrurilor noastre este pavăza sufletului nostru, ci o forţă apărătoare mult mai adâncă, pe care nici îngerul căzut n-o cunoaşte ori se preface cu viclenie a n-o cunoaşte, voind a primi dovezi despre acea forţă pe care Dumnezeu a sădit-o în adâncurile de necuprins ale fiinţei noastre, pe care o putem numi Eul pur, Ego purus. Pe acesta ni-l descoperă tâlcuirea la acest misterios şi înfricoşător dialog al lui Dumnezeu cu Satan.

„Oare pe degeaba Îl cinsteşte Iov pe Dumnezeu?“

Trufia, obrăznicia înfricoşătoare a lui Satan reprezintă al doilea lucru de tâlcuit. Căci acesta, în trufia lui, pune la îndoială cele spuse de Dumnezeu despre Iov, în fapt se îndoieşte de puterea Eului pur al adâncului lui Iov, de faptul acesta. Tocmai lucrul acesta este chestionat de Diavol: „Oare pe degeaba Îl cinsteşte Iov pe Dumnezeu?“, ripostează Satan. Şi merge până acolo încât Îi aruncă lui Dumnezeu sfidarea cu privire la adevărul despre chipul divin pe care Dumnezeu l-a sădit în om la facere. În locul acestui adevăr tainic, despre care Diavolul avea ştire, dar nu şi pătrundere, el pune ideea că totul este o negustorie (între om şi Dumnezeu, după acelaşi model egoist: do ut des, îţi dau îmi dai) şi deci o simplă împrejurare legată de faptul că Dumnezeu i-a dat averi şi a făcut „gard ocrotitor“ pentru ele şi deci pentru viaţa materialnică şi vremelnică a lui Iov.

Cartea lui Iov este o revelaţie a faptului că axul care ţine într-o legătură tainică Eul pur de Însuşi Dumnezeu-Tatăl (legătură păstrată în latenţa ei pe toată durata suferinţelor lui Iov) reprezintă fundaţia însăşi a lumii, ceea ce ţine lumea, îi dă persistenţă în toate cele trecătoare.

Este adevărat şi faptul că tot ceea ce are Iov, averi şi haruri, se păstrează numai şi numai întrucât Dumnezeu face gard de pază pentru ele, cum însuşi Satan o ştie, căci, iată, în trufia lui o spune, îndrăznind, însă, în rebeliunea lui, să formuleze îndoieli şi cu privire la cele din adânc rânduite de Dumnezeu, cum este şi faptul că statornicia în credinţă a lui Iov se întemeiază nu pe darul averilor sale, al copiilor săi, al sănătăţii şi faimei sale, ci pe acest „dar“ din adâncuri, Eul pur care, în lumea de aici nimica nu este, dar în veşnicia de „dincolo“, este totul, toată averea şi împlinirea. Acesta este şi dincoace şi dincolo, este transtemporal, asincron faţă de timpul istoric, faţă de veacul trecător. Şi lucrul tulburător ţine de aceea că eul pur ne este nouă lăuntric, este interioritatea noastră cea mai adâncă şi nealterată, încât energiile funcţiilor sale nu sunt atinse de efectele corupătoare ale timpului, ci, eventual, suferă devieri şi blocaje venite prin păcatele şi deci prin impurităţile noastre.