Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Ipocrizie și libertate

Ipocrizie și libertate

Un articol de: Nicușor Deciu - 14 Mai, 2018

Așa cum fără efort se poate vedea, societatea actuală se află într-un proces destul de accentuat de metamorfozare; proces care nu mai respectă linia firească, observată de-a lungul istoriei, aceea a trecerilor graduale de la un moment la altul, ci preferă restructurarea prin șocuri. De aceea și însușirile lumii tind să se schimbe radical de la o zi la alta. Nu știm cum va fi mâine, dar astăzi modernitatea pare a se defini prin două atitudini majore: impunerea, fapt prin care începe să semene cu epoca comunistă, dar se și deose­bește de aceasta din urmă printr-o altă însușire dominantă, anume ipocrizia, care o completează și o amplifică pe cea dintâi în chip absolut.

Și unde avem de-a face cu ­impunere? Cam peste tot unde există factori ce influențează ­cursul vieții cotidiene: impunere economică, politică, iar în ultima vreme, impunere etică, prin care se promovează comportamente păcătoase ce lezează nu doar creștinătatea, ci și conștiința umană. La acestea adăugăm violența directă, verbală sau fizică, la adresa Creștinismului pașnic. Desigur, acestea nu reprezintă altceva decât manevre gălăgioase prin care anumite grupuri încearcă să scape de propria vinovăție, atât în fața conș­tiinței proprii, cât și în fața lumii, iar în plan psihologic constituie expresia răzbunării pe normalitatea exterioară, din pricina vocației sfințeniei înăbușite în sine.

Dar ipocrizie unde întâlnim? Acolo unde se vorbește de discriminarea persoanelor LGBT, dar mai ales acolo unde ni se spune că toate actele imorale trebuie făcute publice, întrucât asta e „spre binele poporului” – și în special al copiilor, nu-i așa?! Mai există ipocrizie acolo unde sunt răpiți copii din sânul familiei și apoi sunt predați unor instituții ale statului „spre binele lor” sau chiar dați spre „înfiere” unor „cupluri homo”, care prin însăși op­țiunea lor se opun vieții, conti­nuității ei. Sau ipocrizia condamnării la moarte a micuțului Alfie Evans, în urma deciziei unui judecător activist LGBT, care s-a făcut iarăși „spre binelui copilului”, chiar dacă lipsa de omenie din acest caz dramatic a zguduit o lume întreagă. Și aici intervine deosebirea fundamentală față de trecut: în toate societățile anterioare au existat atacuri, pedepse, condamnări la moarte ca expresie a puterii samavolnice și barbare a unora, dar nicicând nu s-a ajuns la atâta ipocrizie încât să se spună că uciderea unui copilaș se face „spre binele lui”.

Or, cum se traduc aceste mișcări în plan personal? Societatea se îndreaptă vizibil spre nesocotirea demnității și liber­tății persoanei și în special a libertății ei de conștiință. Dar aceasta denotă doar o neînțele­gere a omului și a fenomenului vieții? Ce se întâmplă? Oare asistăm în această etapă la o atrofiere a funcției cognitive a omului? Foarte mulți specialiști avertizează, de pildă, că expunerea prelungită la noile tehnologii poate să reducă capacitățile mentale și emoționale ale omului. Însă numai asta să fie cauza? Dacă ar fi să apelăm la Părinții Bisericii am distinge în această denaturare și o influență străină omului, adică o lucrare specifică demonismului: mai întâi minciuna-momeală, ca apoi să urmeze robirea și pierderea totală a libertății. După pilda originară: „Călcați porunca lui Dumnezeu, căci aceasta este spre binele vostru!” Ce a urmat, știm toți.

Totuși, să nu creadă cineva că pentru a desluși ițele societății contemporane suntem provocați cu inaccesibile probleme metafizice. Nicidecum. Resorturile ultime ale acestor schimbări nu se află în altă parte decât în libertatea și în felul iubirii omului. Să privim în inima noastră și să vedem spre ce înclină ea, spre lumina lui Dumnezeu sau spre întuneric? În funcție de preferin­țe va veni și explicația, întrucât omul nu s-a schimbat în esența lui de două milenii. Noi suntem ceea ce alegem să fim! Înțelegem aceasta dacă punem cât de puțin temei pe ceea ce a spus Sfântul Ioan Evanghelistul: „Iar aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele” (In 3, 19).

În fine, revenind la promotorii noilor ideologii ale impunerii și ipocriziei, am putea întreba care dintre ei are ceva valoros de transmis omenirii, în stare să se compare cu libertatea adusă de Hristos, Care, deși vine să mântuiască lumea fără să folosească absolut nici un mijloc constrângător, zice: „Oricine voieşte, să vină după Mine” (Mc. 8, 34)? Oare doar El a înțeles că impunerea naște împotriviri, iar ipocrizia pierderea credibilității, chiar dacă lămurirea poporului va surveni după un oarecare timp?