Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Kusturica: Omul şi visul

Kusturica: Omul şi visul

Un articol de: Elena Dulgheru - 02 Oct, 2010

În esenţă, filmele lui Emir Kusturica sunt poveşti despre supravieţuirea purităţii sufleteşti în condiţiile când toată lumea şi în primul rând cei mai dragi te trădează. Sunt "lecţii" despre examenele maturizării, când dragostea de oameni, trăinicia prieteniei şi puterea de a ierta sunt puse la încercare.

Kusturica reuşeşte să resusciteze un sentiment al plenitudinii cereşti şi candorii, care teoreticienilor credinţei le scapă; povestind evenimente terestre, el operează o parte a acelui religios, pe care rarii cineaşti interesaţi de credinţă nu reuşesc decât să-l evoce sau să-i deplângă absenţa. Regizorul sârb vorbeşte în filmele sale despre oameni marginalizaţi, despre spectacolul vieţii şi mai puţin despre Dumnezeu; e interesat mai degrabă de relaţia omului cu semenii şi cu sentimentele sale, decât cu divinitatea. Dar cel mai mult se pare că îl interesează relaţia omului cu visul, acea zonă imperceptibilă a sufletului care se întrepătrunde cu "grădinile Cerului".

În prologul filmului "Vremea ţiganilor", bărbatul tocmai ieşit de la ospiciu - apariţie episodică dintr-o suită de săraci cu duhul, comentatori şi supravieţuitori ai dezastrelor celorlalţi - exprimă, cu o candoare legitimată doar de copilărie sau nebunie, mentalitatea unei întregi etnii: "Sufletul meu are nevoie de aripi! La ce mi-ar folosi un suflet fără aripi? Poate să zboare când vrea, apoi se întoarce aici, jos. Când vrea, plânge. Şi când vrea, râde şi cântă. Când Dumnezeu era printre oameni, nu s-a putut înţelege cu noi, ţiganii. Aşa că a plecat în Ceruri. Nu e vina mea. Ce pot să fac?" Acestui epigraf mitico-filosofic îi răspunde rugăciunea tragi-comică din epilog, a unui alt sărac cu duhul, pentru sufletul lui Perhan (protagonistul ucis) şi noroc la zaruri.

Personajele cineastului, hrănite cu vise şi iluzii, se consumă în sarabanda vieţii, iubesc, trădează şi se lasă trădate, câştigă şi pierd, într-un tumult vitalist care nu le lasă răgaz pentru reflexii existenţiale şi religioase. Dumnezeu nu face parte activă din ecuaţia vieţii lor. La sfârşit, văzând că au pierdut, dintr-o teribilă neglijenţă, totul pe o singură carte, ele se întreabă, mirate, cum de-au fost trădate sau neglijate de un Dumnezeu "pasiv", pe Care nu L-au căutat şi asupra Căruia nu s-au întrebat niciodată.

"S-a dovedit că Dumnezeu e doar o mâţă oarbă", îi scrie Perhan bunicii sale în momentul când căile de îmbogăţire ilicită i s-au înfundat. "M-a privit cum am ascuns bogăţii, a aşteptat să se adune, apoi mi-a legat sufletul cu o frânghie şi le-a lăsat să le ia apa… Mi le-a dat, apoi mi-a luat şi sufletul, şi averea" - se jeluieşte el, cufundat într-o apă tulbure de unde salvează un mâţ pe jumătate înecat. Printr-un mecanism de reflectare inconştientă a culpei proprii asupra celuilalt - fie acesta chiar Dumnezeu -, Perhan recunoaşte că s-a purtat "ca o mâţă oarbă", orb faţă de sufletul său şi de Dumnezeu.

Dar clipa de iluminare, de întoarcere cu faţa la Dumnezeu este scurtă, eroii îşi acceptă condiţia de perdanţi cu inima împăcată şi fără să învinovăţească pe nimeni, consimţind la hiatusul dintre ei şi Cer, eventual intuind că tocmai acest consimţământ nevindicativ le va fi, într-un anumit fel, salvator.

Aceeaşi imaturitate morală şi religioasă învăluie toţi eroii activi din punct de vedere narativ ai regizorului, oricât ar fi ei de harismatici şi oricât de înaltă sau meschină le-ar fi miza. Viaţa este o ruletă rusească în care merită să te avânţi până la capăt - încearcă să demonstreze enigmatica Grace (din Arizona Dream) şi ceilalţi eroi din galeria luptătorilor perdanţi. Esenţa constă în intensitatea trăirii visului, în fascinaţie, iar nu în finalitatea faptelor; deznodământul nu are importanţă, ci clipa; recursul la autoanaliză e o trădare a eternei candori, a castităţii lui "a crede", "a crede în visul tău"…