Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei La limita de jos a cerului

La limita de jos a cerului

Un articol de: Elena Dulgheru - 04 Oct, 2013
În peisajul noului val românesc, filmul basarabean - atât cât este - aduce o infuzie de prospeţime, pe care aş numi-o nu doar benefică, ci chiar salvatoare. O explozie de sensibilitate, vitalitate, căldură şi naturaleţe, de care tinerii cineaşti „regăţeni“, pradă unui formalism crispat şi agorafob, se feresc ca de foc, ne aduce Igor Cobileanski, cu lungmetrajul său de debut „La limita de jos a cerului“. 
 
Impus pe plan internaţional prin savuroasele scurtmetraje (din păcate, prea puţin cunoscute în România) „Când se stinge lumina“, „Saşa, Grişa şi Ion“ şi „Plictis şi inspiraţie“ - mici bijuterii ale genului comic, spre înfruntarea absurdului tranziţiei basarabene, Igor Cobileanski îşi dovedeşte măiestria în filmul de televiziune Tache, spumoasă comedie despre realităţile Basarabiei postsovietice - pământ devenit, parcă, al nimănui, pe care doar optimismul şi sufletul mare al oamenilor îl fac să supravieţuiască degringoladei istorice. Aceeaşi temă, a înfruntării, prin omenie şi umor, a colapsului socio-economic şi dezorientării politice a micului stat, prins între imperii şi interese străine, traversează întreaga creaţie a talentatului regizor şi scenarist. 
 
„La limita de jos a cerului“ este primul film al lui Igor Cobileanski care iese din registrul strict al comediei (în care regizorul a excelat până acum, ca nimeni altul din generaţia sa, şi pe care sper să nu-l părăsească), pentru a opta pentru acela al melodramei. Renunţând la savorile genului comic - pe care nu îl abandonează total -, Cobileanski are astfel ocazia să dezvolte nucleul moral-ideatic aflat la baza comediilor sale de până acum, motorul din umbră al acestora: optimismul autoironic, dar lipsit de sarcasm al scurtmetrajelor şi al filmului de televiziune are în spate încrederea în potenţialul sufletului uman, încredere care în cinemaul dâmboviţean a devenit de multă vreme o vorbă goală. De aici, valoarea salvatoare de care vorbeam. Pe care regizorul o exprimă astfel: „Realitatea basarabeană este una deosebită. Mai bine zis, felul de a fi al oamenilor este deosebit. Descopăr şi admir o splendidă mentalitate formată la intersecţia a două culturi, cea slavă şi cea latină. Sinceritatea rusească şi cuminţenia românească, amestecate cu alte calităţi şi neajunsuri ale celor două popoare, au creat un caracter uman cu un comportament social total diferit de alte zone. Subiectele mele sunt de multe ori inspirate din această realitate“. 
 
„La limita de jos a cerului“, realizat după un scenariu semnat iniţial de Corneliu Porumboiu şi adaptat de regizor, este o poveste de dragoste. De dragoste şi disperare - pentru că nu se poate vorbi despre realităţile basarabene fără cel puţin un dram de deznădejde. Este povestea căutării drumului în viaţă a unor tineri dintr-o ţară aflată în faliment, în care, pentru a supravieţui, lumea fură ca-n comunism (cu toate că nu mai e nimic de furat), vinde şi fumează narcotice ieftine ori se prostituează cu potentaţii locali, ca în capitalismul Lumii a III-a, iar „dacă eşti băiat deştept“, poţi ajunge cel mult bucătar de cantină (explică şeful poliţiei, alias Igor Caras-Romanov, a cărui excelentă tiradă despre jocul de oină - „arhetip al spiritului moldovenesc“, îi poate conferi cu brio premiul de interpretare pentru rol secundar). Miracolul lui Cobileanski este că aceste condiţii fără ieşire nu generează sarcasm şi anarhie absolută (ca în parabolele totalitare suprarealiste sovietice, ca la Alexei Gherman), ci nasc acea tensiune spirituală, s-o numim idealist-escapistă, care ne farmecă în capodopere ca Arizona Dream, Miracol la Milano sau Dodesâka-den. Chiar dacă nu ajunge în zona realismului magic, preferându-l pe cel teluric, filmul lui Cobileanski este infuzat de ADN-ul primului. 
 
Căci realismul social aproape lugubru, suprins cu multă sensibilitate şi compasiune (atât de imaginea semnată de Oleg Mutu, cât şi de jocul vibrant şi impecabil al actorilor - Igor Babiac, Sergiu Voloc, Ela Ionescu), este drenat de escapismul eroilor principali, care nu vor (ca tot românuâ de după â89) să fugă în America sau în Asia, ci să se avânte, idealist-sinucigaş, cu deltaplanul de proprie fabricaţie, într-un petic de cer. Ca patetica Elaine din Arizona Dream. La fel de tragicomic şi fără sorţi de succes, la fel de înduioşător. 
 
De altfel, multe filoane - nemărturisite sau poate chiar neconştientizate - îl leagă pe Igor Cobileanski de Kusturica (din perioada de graţie a marelui bosniac). Aceleaşi sinceritate şi umor, sensibilitate şi umanism, acelaşi tragicomic, un ritm similar al emoţiilor (ceva mai aşezate la regizorul basarabean), aceeaşi consistenţă a partiturilor actoriceşti, aceeaşi soliditate scenaristică. Urmărirea constantă a unor mize artistice de substanţă îi poate conferi lui Cobineanski premisele pentru a deveni un Kusturica basarabean. Că este nevoie!