Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei La scăldat

La scăldat

Un articol de: Ștefan Mitroi - 28 Iun, 2019

Vacanța de vară era cea mai lungă zi de școală! Doar că ni se dădea voie să stăm acasă. Ceea ce pentru noi însemna să umblăm de dimineața până seara pe câmp sau prin pădurea de la marginea satului. Știam de cu seara ce aveam de colorat, având grijă ca a doua zi să luăm creioane potrivite la noi.

Cel mai mult ne dădea de furcă grâul. Treceau câteva săptămâni bune până îl coloram pe tot în galben. Ca să poată începe secerișul. Cu galbenul rămas coloram pepenii galbeni și caisele. Trebuia să ne ținem pofta în frâu, altminteri o luam cu mâncatul înaintea coloratului.

Cu pepenii roșii era cel mai greu. Pentru că trebuia să-i colorăm pe dinăuntru. Dar nu ni se îngăduia să le facem dop, așa că ne foloseam de puterea gândului. Noroc cu faptul că ne pricepeam să gândim în culori.

Roșu, pentru pepenii roșii.

Albastru, pentru slăvile cerului, căci le coloram și pe ele, dar nu puteam să ajungem acolo cu creionul, ci numai cu gândul. Așa cum ajungeam, după ploaie, la curcubeu, pe care-l împodobeam cu toate culorile pământului.

Roșu, de la cireșe.

Oranj, de la muștarul care-i sărea tatei când venea obosit acasă.

Galben, de la mămăliga pe care o răsturna mama pe masă.

Violet, de la florile din curtea bisericii.

Albastru, de la ochii uneia dintre colegele mele de clasă.

Indigo, de la scrisorile pe care ni le trimitea toamna prin struguri.

Verde, de la cum se făcea bunicul când era foarte supărat.

Nu duceam niciodată lipsă de culori. Am fi putut colora, cu cât galben aveam, tot grâul de pe suprafața pământului. Iar albastrul din gânduri ne-ar fi ajuns nu doar pentru cerul de deasupra capului, ci pentru toate cerurile lumii, dacă existau, cum auzisem, mai multe. Pe bunica o auzisem, de fapt, spunând într-o zi: Mă simt ca în al nouălea cer!

De ce nu zisese al șaptelea, sau al patrulea, ori al treilea, care erau mai aproape, nu știu!

Eu mă mulțumeam întotdeauna cu primul. Nu-mi mai trebuiau altele. Îndeosebi noaptea, când se auzea osia Carului Mare scârțâind deasupra casei noastre. Sau când se oprea ploaia și răsărea curcubeul. Chiar dacă eram nevoit să-mi pun toate culorile din gânduri la treabă.

Când începea toamna și ne întorceam la școală, dădeam cu pu­țină rugină pe frunzele viței-de-vie și pe foile porumbului. Doamne, ce mai foșneau de plăcere!

Ori poate că erau paginile catalogului, unde primeam toți nota 10 pentru felul în care ne descurcaserăm peste vară.

Din lunile cât ținuse ora de colorat, se mai vedeau doar urmele pașilor noștri pe cer, dovadă că fuseserăm pe undeva prin apropiere la scăldat!