Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Leoarcă de înserare

Leoarcă de înserare

Un articol de: Ștefan Mitroi - 22 Iun, 2018

Fără maci, grâul n-ar ști să se pregătească pentru intrarea în vară. Macii le spun c-a sosit timpul. Și tot ei le arată și drumul, luminându-l.

Grâul însuși nu este altceva decât lumină, așa cum sunt, de altminteri, și macii, doar că la scară mult mai mică. Poate părea de neînchipuit ca lumina să fie luminată.

Picăturile de lumină care sunt macii veghează asupra luminii celei mari care este grâul, ajutând-o să nu rătăcească drumul spre vară.

Poate că vara însăși s-ar putea rătăci, dacă macii ar lipsi de pe câmpuri, iar cerului i-ar fi nițeluș mai greu să stea în unele seri de vorbă cu pământul.

Nu știu cum o fi în cazul altor oameni, dar mie mi-ar fi cu neputință să găsesc drumul spre propria-mi copilărie, dacă nu ar răsări macii primăvara. În târziul primăverii, mai precis. Aș simți din plin târziul ce-mi adie în preajma sufletului, iar grâul n-ar mai fi gârla în care să-mi vină să mă arunc îmbrăcat și să mă pierd, dus de valuri, cât mai departe de lume, în larg, după care, leoarcă de înserarea ce cade peste lume, să pornesc, învelit în liniștea câmpului, spre niciunde!

Așa mi-aș dori să fie la urmă de tot, atunci când n-o să mai găsesc niciun drum de mers ­înainte. Numai să am norocul de-a nimeri scurtul anotimp dintre primăvară și vară, atunci când e vremea vegherii luminii celei mari, care e grâul, de către lumina cea mică și plăpândă, care sunt macii. Oricât de rău mi-ar fi, cu macii aproape o să-mi fie bine, așa cum îmi este mereu când pâlpâirea lor fragedă urcă, umăr la umăr cu foșnetul potopitor al grâului, spre vară.

Acolo, în marginea primăverii, stau anii mei tineri, așteptându-mă. La un pas de ei, ultima zi din viața pământească a tatei. N-o să pot uita niciodată bunăvoința macilor de a-l însoți pe ultimul drum. Și, mai cu seamă, felul în care m-am folosit atunci de lumina lor puțină pentru a vedea încotro sunt oamenii și grâul. Erau acolo unde se termina plânsul meu și începea vara.