Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Libertatea de a întina?

Libertatea de a întina?

Un articol de: Nicușor Deciu - 21 Feb, 2018

Principala preocupare a creștinului a fost dintotdeauna aceea de a se nevoi pentru curățirea de patimi și de a dobândi harul. Din această pricină, el urmărește ca cea mai mare parte a efortului și a atenției sale să fie îndreptată spre ordonarea sinelui său lăuntric. Chiar și atunci când își pune problema libertății, credinciosul vizează înainte de orice dobândirea libertății duhov­ni­cești, mai exact libertatea față de robia exercitată de patimile sale egoiste, pentru că doar în acest fel se poate bucura de relația sa cu Mântuitorul său Hristos. Or, tocmai din aceste cauze și interesul său pentru societatea exterioară se dezvoltă abia în al doilea rând și numai în măsura în care vine într-o relație de un anume fel cu viața lăuntrică. Există însă momente în istoria umanității când creș­tinul este nevoit să se repozi­țio­neze în fața societății. Iar aceasta nu din pricina apariției unor interese noi față de lume - pentru că aceasta ar însemna o secularizare a experienței creștine –, ci din pricina invaziei socie­tății în viața lăuntrică a credinciosului. Putem observa acest lucru încă din timpul primelor prigoane asupra Bisericii din secolul I. Atunci, reprezentanții im­pe­riului le-au poruncit creș­tinilor să se închine și să jertfească zeilor păgâni sau împăratului roman divinizat, iar refuzul, firesc, al celor din urmă a constituit și motivul principal al prigoanelor. Dar de ce creș­tinii s-au împotrivit? Pentru că gesturile cerute de autoritățile imperiale reprezentau întinarea trupească și sufletească a creș­tinului, ceea ce însemna tăgăduirea propriei credințe, fapt ce conducea direct la pierderea harului și, prin urmare, la încetarea legăturii cu Dumnezeu. După aceleași principii s-au des­fășurat lucrurile și mai târziu, în vremea recentei prigoane comuniste. Obiectivul declarat al torționarilor din pușcăriile comuniste era acela de a determina, prin orice mijloace, lepădarea de credință a deți­nu­ților. Iar una dintre modalitățile cele mai subtile ale torționarilor a fost efortul concertat de a întina sufletul și trupul celor închiși prin cele mai inimaginabile blasfemii. Apoi, se urmăreau reac­țiile celor supuși acestor experimente și testele se repetau. Dar, deși astăzi, odată cu căderea regimului comunist, teroarea a încetat și ne bucurăm de o libertate fără margini, nu au încetat și acțiunile de a întina conștiința creștină. Ba chiar s-au perfecționat, pentru că acum sunt destinate nu unor persoane încarcerate, ci întregii umanități. Întreaga societate este câmpul de activitate al noilor atentate asupra conștiinței umane. Iar în fruntea acestora se află mediatizarea excesivă a grupurilor LGBT, cu un vădit caracter invaziv. Prezența acestor manifestări în filme, în reclame, în emisiuni și mai ales în public reprezintă cea mai gravă întinare a conștiinței creștine și în special a copiilor și a tinerilor. Iar ceea ce este stupefiant în promovarea acestor practici blasfemiatoare este faptul că ele nu respectă nici tradițiile locului, nici vârsta, nici familia, nici nu țin seama de opinia Bisericii dintr-o țară majoritar creștină. Ar putea exista însă o explicație. Pătrunderea acestor noi menta­lități în societatea românească tradițională se realizează tot potrivit principiului libertății, dar al acelei libertăți nihiliste, exprimat cel mai bine de Dostoievski prin gura lui Ippolit Terentiev, care reprezentând un grup de nihiliști își legitima acțiunile prin sloganul: „Noi pretindem! Noi nu cerem, noi pretindem!”.

Desigur, cu toții invocăm această nouă libertate ca temei al acțiunilor noastre. Dar până unde se poate întinde ea? Suntem liberi și putem face orice, chiar să violentăm conștiința altora și să-i întinăm pe alții? Toate aceste lucruri pot părea pentru unii simple filosofări pe teme actuale, însă cei care sunt părinți sau păstori și răspund la rândul lor și de alte suflete văd lucrurile foarte pragmatic. Nu poți să asiști liniștit la propagarea păcatului și a coruperii copiilor tăi trupești sau sufletești, fie că aceasta înseamnă expunea la pornografie, la păcatele împotriva firii sau la întinarea organismului cu celule diploide umane prelevate de la prunci avortați, doar de dragul unei libertăți prost înțelese. Pentru că libertate înseamnă mai ales să nu invadezi credința și sufletul celor mici și nevinovați, după cum spune Mântuitorul: „Iar cine va sminti pe unul dintr-aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie afundat în adâncul mării” (Matei 18, 6).