Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Libertatea interioară în Hristos, izvor de proiecte misionare

Libertatea interioară în Hristos, izvor de proiecte misionare

Un articol de: Bogdan-Aurel Teleanu - 18 Oct, 2010

Creştinii ortodocşi, în ciuda faptului că sunt majoritari în România, sunt supuşi unui proces de marginalizare. În scopul intimidării lor, li se atribuie constant etichete tendenţioase de genul "bisericos", "habotnic" şi "bigot", ca să le menţionăm doar pe cele mai puţin neplăcute. Nu e vorba de o simplă diferenţă de opinii, ci de etichetări cinice şi răutăcioase, care, în ciuda faptului că sunt făcute într-o epocă a ecologizării, dar în care predomină "cultura" de cartier, denotă tendinţa de desconsiderare a omului creştin. În cele mai multe cazuri, atât în regimul comunist, cât şi în cel capitalist, prin acest tip de etichetări dispreţuitoare se încerca transformarea în rebut a tot ceea ce însemna valori creştine. Din păcate, acest tip de etichetare se poate observa nu numai în spaţiul virtual creat de internet, ci constituie chiar o realitate cotidiană cu care ne confruntăm atât noi, clerul Bisericii, cât şi credincioşii noştri, şi copiii acestora în societatea românească contemporană. Ţinând cont de aceste tendinţe sociale refractare, observăm faptul că prezenţa Bisericii în societatea contemporană necesită, de ambele părţi, amplificarea eforturilor pentru recuperarea valorilor creştine autentice şi revalorificarea omului credincios atât în interiorul, cât şi în exteriorul ei.

Credinţa nu este o modă inventată de Biserică! Chiar dacă au existat prilejuri de sminteală din partea unora, nu cred că toţi creştinii merită acest tip de etichetare dispreţuitoare. În favoarea Bisericii, menţionăm în primul rând concizia cu care sfinţii ei au reuşit să exprime toate învăţăturile sănătoase ale credinţei, conferind sufletului omenesc deschidere spre orizontul îndumnezeirii. În al doilea rând, dată fiind valoarea integrativă a religiei, Biserica are capacitatea de a reuni în interiorul ei atât vlădica, cât şi opinca, atât săracul, cât şi bogatul, atât doamna, cât şi vagabondul, atât tânărul, cât şi vârstnicul. Datorită condiţiei integrativităţii sale, Biserica nu poate deveni apanajul unei anumite categorii sociale sau al unui anumit grup de interese cu pretenţii şi merite false, ci rămâne o comunitate de oameni care trăiesc în conformitate cu toate aceste adevăruri sănătoase de credinţă care conferă sufletelor lor deschidere spre Dumnezeu. De aceea, în orizontul strâmt al îndumnezeirii, noile frontiere misionare spre care trebuie îndreptată acţiunea de propovăduire a mesajului Evangheliei Mântuitorului nostru Hristos pot fi depăşite doar printr-o autentică libertate atât personală, cât şi pastorală, manifestată în duhul comuniunii bisericeşti. Nu este vorba de emancipare bisericească, ci de o libertate interioară în Hristos, creatoare de noi şi variate proiecte misionare!

Singurul obstacol în calea acestei forme de libertate - menită să amplifice eforturile de recuperare a valorilor creştine autentice şi de revalorificare a omului credincios atât în interiorul, cât şi în exteriorul Bisericii - credem că îl constituie tendinţele fataliste de ordin psihologic prin care se încearcă mascarea ruşinii eşecului atât în plan personal, cât şi în cel pastoral prin arogarea unor false merite. Cu alte cuvinte, printr-o laşitate dublată de minciună, ruşinea eşecului devine un obstacol psihologic în calea îndumnezeirii umane. De altfel, vrednicia pastorală înaintea lui Dumnezeu este determinată nu atât de o conştiinţă slabă care se pretinde infailibilă, cât de un caracter puternic, care are capacitatea asumării propriului eşec. Altfel, acest fatalism psihologic va fi unul dăunător Bisericii, întrucât alimentează naivitatea unora dintre români şi condiţionează credinţa lor de prejudecăţi şi superstiţii degradante şi dezintegratoare, uşor de speculat de curentele antibisericeşti şi anticlericale.