Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Lingura

Lingura

Un articol de: Ștefan Mitroi - 03 Ian, 2020

Dacă am ști cu adevărat cine este lingura, am privi-o cu mai mult respect. Spun cine, și nu ce, pentru că eu o număr la membrii familiei. Până nu demult, oamenii își începeau viața în doi pornind de la lingură. În afară de dragoste, care trebuia să fie mai multă decât încăpea într-o lingură, asta era toată averea celor doi. Nu două linguri, ci una, de lemn, cu care mâncau amândoi, iar atunci când nu aveau ce pune pe masă, se sorbeau unul pe celălalt cu ea, până le trecea foamea. Li s-a întâmplat asta chiar părinților mei. Am știut, încă de când am venit pe lume, că nu doar cu mama și tata sunt rudă bună, ci și cu dumneaei, lingura de lemn, fără de care aș fi așteptat poate și acum să cresc mare. Ea m-a crescut, având grijă ca puținul ce-l lua din strachină să pară mult, iar de la gura strachinii până la gura mea acrul să se facă dulce.

Erau seri lungi de iarnă în care voiam să aflu ce gust are frigul de afară și deschideam ușa pe furiș, sorbindu-l din pragul casei cu lingura.

Mi-ar fi plăcut să-l aduc înăuntru la căldură pe tot, dar era prea mare frigul din curte, iar casa noastră prea mică. Aș fi putut, dacă-mi puneam mintea, s-o vâr dimineața în ghiozdan și să plec cu ea la școală. Am și făcut-o o dată, doar că la prânz, spre deosebire de ceilalți copii, nu mai aveam unde să mă întorc acasă. Nu mai găseam pe nicăieri casa noastră, până mi-am adus aminte unde o pusesem și am scos-o iute afară, rugând-o cu ochii în lacrimi să mă ierte. M-a iertat. Fiindcă era, cam la fel ca mama, bună la suflet. Cum era și sufletul lingurii de lemn, de care nu mă săturam niciodată. Nu voiam să mă satur. Îmi plăcea să-l legumesc, ca să fiu sigur că mai rămâne și pentru ziua următoare. Rămânea mereu destul, căci creștea, ca și sufletul omului, la loc, oricât de mult luai din el. 

Când o fi să dispar de tot, căci va veni și o astfel de zi, atâta îi cer pământului sau cerului, care dintre ele o fi, să mă soarbă de pe lume cu vechea noastră lingură de lemn. Încet, cu înghițituri mici, ca și cum m-ar ­legumi!