Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Luna lui cuptor

Luna lui cuptor

Un articol de: Ștefan Mitroi - 07 Iul, 2017

Aveam trei cuptoare acasă, cel de pâine, care se afla afară în curte, cel de la sobă și cuptorul de la aragaz. Trebuia să fie a unuia dintre ele luna din calendar. Dar a cui?

M-am gândit la cuptorul de la sobă, mai întâi. Însă, cum îl foloseam numai iarna, iar luna cu pricina cădea la mijlocul verii, am zis că nu poate fi a lui.

Poate că a cuptorului de la aragaz, mi-am spus, dar, într-un an, s-a întâmplat să nu vină deloc în sat mașina cu butelii, așa că nu putea să fie a acestuia. Dacă era, nu se mai lua mama la întrecere cu arșița de afară, aprinzând toată vara focul pe vatră. Vara cea mare din prag nu ținea de foame, spre deosebire de vara mică dinăuntru, pe care ne-o turna mama seara în farfurii și-o hăpăiam la lumina primelor stele cu lingura. Luna venea și ea câteodată și sorbea din farfurie. O lăsam, căci ne lăsa și ea să ne învelim cu razele ei în nopțile când se întâmpla să dormim pe câmp.

Mai rămânea doar cuptorul de pâine pe listă. A lui, numai a lui putea să fie luna ce stătea ca inima în om în pieptul verii. Și bătea la fel ca ea. Dacă-ți lipeai tâmpla de scoarța unui copac, o auzeai. Și mai clar o auzeai dacă-ți lipeai urechea de pământ și ascultai. Cu toate că-ți nimerea uneori în auz gânguritul vreunei fântâni. Fiindcă, trebuie să știți, fântânile seamănă mult de tot cu oamenii, adică sunt mai întâi copii, după care cresc mari, când nu le mai auzi gângurind, ci vorbind cu vorbe de-ale lor fântâ­nești! Vorbe limpezi, cum ar veni, pline de miez și înțeles!

Cel mai bine ar fi fost să-ți lipești urechea de cer! Dar cine ajungea până acolo?!

Păi, dacă era a cuptorului din curte, luna despre care vorbesc trebuia să aibă gust de cornulețe și de plăcintă. Și avea, căci mama se lua la întrecere cu iezii tușii Lisandra, care stătea în casa din fața noastră, și umplea tava cu cornulețe mai mari decât ale lor, făcute însă din cocă și umplute cu magiun de prune. Ne umflam burțile cu împunsături moi de ied, care erau cele mai gustoase bunătăți de pe lume.

Dacă mă gândesc că în ea se coceau pepenii, cred că luna lui cuptor era a lor. D-aia și era atât de fierbinte. Cam la fel cum era cuptorul în care vâra mama cor­nu­lețele și pâinea. Doar că pepenii aveau miezul rece când îi scoteai din cuptor. D-aia nici nu se lua mama la întrecere cu ei. Și nu ne luam nici noi. Doar îi mâncam. Fără să ne folosim de lingură!