Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Maica Domnului şi comunitatea maternă

Maica Domnului şi comunitatea maternă

Un articol de: Ilie Bădescu - 17 Aug, 2008

Însemnătatea femeii în faţa bărbatului şi a copilului în faţa tatălui reprezintă poate lucrul cel mai important în drama cea mare a societăţilor omeneşti, factorul cheie de care depinde echilibrul omenesc. Societăţile s-au nevoit în felurite chipuri să caute răspuns bun la acestă problemă universală. În creştinism, „problema este dezlegată în cultul Maicii Domnului şi, cu toate oscilaţiile şi întoarcerile spre îngenuncherea femeii, determinate de viaţa economică şi politică, la popoarele creştine femeia îşi păstră o situaţie scutită de umilinţe şi înjosire (…). Familia creştină combină în mod fericit matriarhatul moral-religios cu patriarhatul economic-politic, dând societăţii largi posibilităţi de dezvoltare“ (T. Brăileanu - „Teoria comunităţii omeneşti“). Prin naşterea Fiului divin din Maica Domnului au fost restaurate în chip minunat şi tainic comunitatea maternă şi deopotrivă condiţia femeii în structura lumii, de trei ori decăzută până la pragul înomenirii lui Dumnezeu: ca lume, ca maternitate şi ca femie. În fapt, Dumnezeu aşa a făcut lumea, ca să triumfe neîncetat, cu fiecare nou-născut, comunitatea de grai, în cadrul aceleiaşi relaţii, aceea dintre mamă şi pruncii ei. Darul vorbirii, al graiului, se împlineşte perpetuu prin miracolul maternităţii.

Concepţiile despre lume lipsite de implicatul matern sunt caduce

„Limba maternă“, suma aceea de cuvinte, de interpretări şi de întrebuinţări comune, care fac din oameni, în chip natural, o „comunitate lingvistică sau maternă“, rodeşte, cum ne spune sintagma însăşi, în cadrul comunităţii formate din mame şi copiii lor, pe care sociologul creştin, T. Brăileanu, o numeşte „comunitate maternă“. Copiii deprind folosirea graiului în relaţie cu mamele lor, iar relaţia aceasta este izvorul nesecat al „maternităţii lingvistice“. Ne dăm seama, iată, că primul apărător (conservator) „natural“ (prin „darul făpturii“) al acestei comunităţi este însăşi „maternitatea“, femeia-mamă. „Relaţia mamă-copil este relaţia socială fundamentală (…). În dragostea mamei pentru copii şi a copiilor pentru mamă se contopesc sufletele, aci «Eurile» constituiesc o unitate nedespărţită“ (T. Brăileanu - „Teoria comunităţii omeneşti“, p. 125). Relaţia mamă-copil este, deci, cea de-a doua dimensiune a trăirii fondatoare a oricărei societăţi. În această relaţie se compune prima oglindă a viitorului bărbat, a omului-fiu/fiică. Tocmai „imaginea ce şi-o face maică-sa despre el/ea“ (ca fiu/fiică) este oglinda lor sufletească definitivă, pe care nimic şi nimeni nu le-o va putea schimba vreodată. Iar această imagine este ţesută din dragostea creatoare, dragoste care trece, apoi, ca atitudine în toate gesturile şi actele creatoare ale celui nou venit pe lume. Acele încercări de a recupera unitatea pierdută ori doar stricată a lumii, în care nu este implicată „dragostea creatoare“ eşuează toate. Concepţiile despre lume cărora le lipseşte implicatul matern sunt caduce. „Filosofia, concepţia despre lume şi viaţă, a fost determinată de ocupaţiunile bărbăteşti, a fost făcută de bărbaţi, pentru bărbaţi, oglindind luptele şi rivalităţile lor, care se desfăşoară pe planul material, în lumea finită a individului. De aceea metafizica n-a dat rezultate (…). Ea nu poate reda decât zbuciumul şi lupta bărbaţilor întreolaltă pentru stabilirea unei ierarhii între ei. Numai în artele frumoase, în poezie, sculptură, muzică, artistul se întoarce spre dragostea creatoare, îşi exprimă nostalgia după o comunitate pierdută. Şi artistul se regăseşte numai pe o cale mistică, căutându-şi sufletul în imaginea ce şi-o făcuse maică-sa despre el, în dorinţa maicei sale de a-l naşte şi creşte. Raţiunea i-a servit bărbatului pentru organizarea gospodăriei şi a statului, ea nu-i poate servi pentru dezlegarea tainelor vieţii şi morţii, a naşterii şi dispariţiei Eului“ (T. Brăileanu).

Miracolul creatural al femeii, faptul că ea şi numai ea este garantul conservării comunităţii de grai şi de „cuvânt“ (comunitatea morală), în timp şi în spaţiu, provin din cele sădite de Dumnezeu în făptura ei şi restaurate la pragul şi statura primară prin taina naşterii Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria. Femeia ca „femeie matură e, prin natura ei biologică, o pluralitate de subiecte, ea poartă în sine toate posibilităţile de naştere şi de dezvoltare a societăţii“ (Ibidem). Graţie acestui fapt, copilul se naşte nu doar biologic din trupul maicii sale, ci şi spiritual din egoul matern, cum ne desluşeşte sociologia creştină a lui T. Brăileanu.

Graţie Maicii Domnului, fiecare dintre noi a redobândit calitatea de om al lui Dumnezeu

Cât de copleşitoare este responsabilitatea pe care bărbatul o ia asupra lui când părăseşte „comunitatea maternă“, adică atunci când, pe lângă fiu devine şi ostaş, negustor, meseriaş, profesionist, alunecând sub riscul de a confunda una dintre unităţile acestea funcţionale secunde cu unitatea primordială, morală! Femeia-mamă l-a făcut pe fiul ei om, adică i-a dat întregitatea speciei, societatea economică şi politică îl face bărbat chemat în lume de ocupaţii şi aventuri, de războaie şi călătorii etc., ne spune aşa de frumos sociologul creştin, Traian Brăileanu. Marea diferenţă care se adaugă umanităţii prin Maica Domnului este aceea că naşterea Sa restaurează în noi toţi, odată cu botezul în Hristos Fiul, o întregitate mai înaltă, în care este prezentă nu doar specia (unitatea pe orizontală), ci şi dumnezeirea (unitatea pe verticală). Graţie Maicii Domnului, fiecare dintre noi a redobândit calitatea de om al lui Dumnezeu (homo divinans), a redevenit purtător şi voitor de Dumnezeu, activ în lume ca fiu care a recuperat iubirea lui Dumnezeu-Tatăl, atestând dintr-un alt unghi, ipostaza întoarcerii fiului risipitor.

Ruptura dintre comunitatea maternă, moral-religioasă, cum spune T. Brăileanu, pe de o parte, şi „societatea politico-economică, militară“ etc., este efectul posibil al “desprinderii bărbatului din legătura familială, din dependenţa sa şfaţăţ de comunitatea maternă“.

Iată de ce, „crizele identitare“ îi ameninţă în primul rând pe bărbaţi, căci ei au rupt, uneori au lărgit, cadrul empiric al „comunităţii materne“, ei „au fost împinşi la o asociere în afară de comunitatea familială“ trebuind astfel „să-şi formeze un nou Eu, o nouă identitate“ (ibidem, p. 131). Datorăm comunităţii materne împreună-vieţuirea cu semenii noştri de pe orizontala existenţei, şi Maicii Domnului îi datorăm împreună-vieţuirea deopotrivă cu semenii şi cu Dumnezeu Cel Unul Născut. Înţelesul acesta a fost resădit în lume prin naşterea lui Dumnezeu Fiul din Fecioară şi desluşit de Hristos-Domnul privind în valea de amar a lumii de pe cel mai înalt loc dintre cele care există pe atotîntinderea pământului, de pe cruce, o înălţime de la care se vede omenirea din toate timpurile şi de pretutindeni. Iată desluşirea lui Dumnezeu cu privire la Maica Sa ca Mamă a noastră a tuturora: „Lângă crucea lui Iisus, stătea mama Lui şi sora mamei Lui, Maria, nevasta lui Cleopa, şi Maria Magdalena. Deci Iisus văzând pe mama Sa, şi lângă ea pe ucenicul, pe care-l iubea, a zis mamei Sale: «Femeie, iată fiul tău!». Apoi, a zis ucenicului: «Iată mama ta!»“ (Ioan 19, 24-27).