Martiri şi pseudo-martiri

Zilele trecute, am revăzut un documentar realizat de postul de televiziune Viasat Explorer, despre modul în care sunt antrenaţi teroriştii arabi să moară în misiuni sinucigaşe. Aceşti „kamikaze“ erau convinşi că misiunea lor este una plăcută lui Allah şi că ei sunt adevăraţi... martiri! După ce îşi asumă angajamentul de a duce la capăt misiunea - printr-o declaraţie înregistrată video -, aceşti atentatori sunt consideraţi de confraţii lor „martiri vii“ şi sunt respectaţi ca atare. Declaraţia este un adevărat „testament“ şi constituie, ulterior morţii lor, un instrument de propagandă pentru recrutarea de noi „kamikaze“ care să le urmeze exemplul. În aceste condiţii se pune, în mod firesc, întrebarea: s-au schimbat în zilele noastre criteriile martirajului?

Martiriul a fost înţeles dintotdeauna ca forma supremă de jertfă a unui credincios care înţelege să-şi mărturisească credinţa chiar şi cu preţul vieţii. „Sângele martirilor este sămânţa creştinismului“ - iată o formulă care sintetizează foarte bine începuturile Bisericii creştine. Martirii au fost nu numai un model pentru contemporanii lor, ci şi dovada că Dumnezeu există, minunile făcute cu aceşti mărturisitori înainte de a muri fiind nenumărate (unii scăpau teferi din cuptoare de foc sau din cazane de ulei încins, pe alţii îi ocoleau leii înfometaţi ş.a.m.d.).

Niciodată nu a fost încurajat martiriul, în sensul că el nu trebuie căutat cu tot dinadinsul. Credincioşii nu au căutat moartea ci, atunci când au fost forţaţi să se lepede de credinţa lor, au preferat să-şi jertfească viaţa decât să apostazieze. Există în literatura monastică exemplul unui călugăr care, auzind că sunt omorâţi într-un oraş din apropiere cei care îl mărturisesc pe Hristos, a plecat acolo, împotriva voinţei stareţului său, dorind „să devină martir“. A fost omorât, iar cei care au vrut, din evlavie, să-i depună trupul neînsufleţit în biserică au constatat că o forţă nevăzută îi împiedica să intre în sfântul lăcaş. Li s-a descoperit, apoi, că această jertfă a călugărului nu era bineprimită de Dumnezeu, întrucât a căutat moartea din prea buna părere de sine, considerându-se demn de o astfel de cunună mucenicească.

Aşadar, eşti ales de Dumnezeu pentru a fi martir, datoria ta fiind aceea de a nu-ţi lepăda credinţa, indiferent de consecinţe. Sfântul Apostol Pavel, când a aflat că iudeii din Damasc îl căutau pentru a-l omorî, păzind porţile cetăţii ziua şi noaptea, a fugit din oraş fiind coborât peste ziduri într-un coş. Nu s-a ruşinat să fugă din faţa celor ce-i voiau moartea, însă, când nu s-a mai putut feri de prigonitori, a avut curajul de a-şi mărturisi credinţa chiar cu preţul vieţii sale.

Aşadar, mucenicia nu este un act sinucigaş. „Puteţi să mă ucideţi, spun cei care aleg să moară, dar nu voi renunţa la Dumnezeul meu, pentru că fără El viaţa mea nu are nici un sens. Murind, dimpotrivă, voi fi viu, trăind cu El pentru totdeauna“. Nu acelaşi lucru se poate spune despre pseudo-martirajul teroriştilor sinucigaşi. Deşi li se insuflă ideea că gestul lor este „o jertfă plăcută lui Allah“, că vor primi o „cunună a muceniciei“ pentru fapta lor, el nu este mai puţin un act sinucigaş.

Un alt element care face diferenţa dintre martiri şi pseudo-martiri este acela că un martir autentic nu îşi jertfeşte decât propria sa viaţă. El nu ia viaţa nimănui, nici măcar pe cea a duşmanilor sau prigonitorilor săi. Gestul unui martir este unul de credinţă şi de iubire nemărginită pentru Dumnezeu, nu unul de răzbunare, de pedepsire sau de atacare a altor oameni, indiferent de credinţa acestora şi de faptele lor.

În acelaşi documentar realizat de postul Viasat Explorer, am putut vedea montaje video făcute de ideologii şi adepţii sinuciderilor teroriste, pe care „martirii vii“ le vizionau înainte de comiterea atentatelor. Li se inducea, prin aceste materiale de propagandă, ideea că religia era pusă în pericol de către cei care urmau să devină „ţintele“ atacului şi că numai gestul lor putea contribui la întărirea şi biruinţa credinţei pe care o mărturisesc. Bineînţeles, montajul video era împănat şi cu citate din Coran, pentru a spori râvna viitorilor „kamikaze“. Un martir autentic nu se „întăreşte“ cu materiale video menite să-i alimenteze ura faţă de potrivnicii săi, ci se îmbărbătează înainte de momentul de jertfă asumată doar cu rugăciuni şi cântări de laudă aduse lui Dumnezeu.

Nu aş vrea să se înţeleagă că fenomenul „kamikaze“ ar fi unul specific islamului. Aşa cum rezultă şi dintr-un amplu material pe această temă, ce poate fi citit pe www.sri.ro, el este un fenomen specific mai multor culturi sau religii. De altfel, fenomenul comandourilor sinucigaşe uimeşte, deoarece islamul condamnă hotărât sinuciderea. Pentru extremişti însă, acţiunile sinucigaşe nu sunt asimilate suicidului, ci reprezintă „lucrări plăcute lui Dumnezeu“, scopul lor fiind înlăturarea necredincioşilor şi eliberarea oraşelor sfinte de sub dominaţia acestora. În Afganistan, cultul martirilor a fost dezvoltat de combatanţii arabi. Mujahedinii sunt călăuziţi de credinţa că moartea îi va transforma în martiri şi le va asigura accesul în Paradis „alături de cele 72 de fecioare“.

Aceste idei pot fi regăsite, conform aceluiaşi site al S.R.I., în scrierile lui Abdullah Azzam şi în discursurile lui Tamil Al-Adnani. Acesta din urmă, în călătoriile efectuate în America în scopul recrutării musulmanilor pentru Jihadul din Afganistan, promitea răsplata divină pentru faptele „martirilor“, răsplată obţinută uşor: „Nu trebuie decât să te laşi împuşcat cu o bucăţică de plumb. Sau cu o bombă, sau, dacă vrei, cu o rachetă. Asta e tot şi trece repede. Răsplata însă va ţine o eternitate“.

În concluzie, când religia devine, în mâinile extremiştilor, doar un instrument de propagandă, jertfa mântuitoare nu mai constituie decât o iluzorie răsplată pentru fapte condamnabile de întreaga umanitate. Sperăm că liderii religioşi din întreaga lume vor condamna mai ferm utilizarea unor elemente ale credinţei în scopuri politice (ideologice) ce se doresc a fi atinse prin mijloace violente.