Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Mărturia centurionului

Mărturia centurionului

Un articol de: Prof. Alexandru Nemoianu - 23 Iun, 2019

În cuvântul adresat mai înainte de Pătimirea Sa, Mântuitorul le-a spus ucenicilor Săi: „Iată, vine ceasul și a și venit ca să vă risipiți fiecare la ale sale și pe Mine să Mă lăsați singur” (Ioan 16, 32). Acest lucru s-a și întâmplat. La picioarele Crucii se aflau doar Sfânta Fecioară, Maica Sa, ucenicul iubit, Sfântul Ioan, Maria lui Cleopa și Maria Magdalena. Toți ceilalți fugiseră, se ascunseseră, din teamă sau copleșiți de durere. Sub Cruce, la vremea Pătimirilor nu se mai aflau, dintre cei care Îl urmaseră și îi auziseră Cuvântul și văzuseră minunile, decât cei pomeniți mai sus. Icoanele ortodoxe, cele care înfățișează cu supremă exactitate evenimentele scripturistice, exprimă această singurătate amenințătoare, sinistră, copleșitoare. Totuși, atunci și acolo, în permanență, de la începutul Pătimirilor și până la moartea pe Cruce a Mântuitorului, a mai fost cineva. Un „cineva” atât de evident și vizibil, încât a ajuns să  fie nebăgat în seamă. Acel „cineva” a fost centurionul roman care a vegheat la îndeplinirea procedurii execuției lui Iisus.

În realitate, rostul acelui centurion, pe toată durata răstignirii și de fapt după ea, a fost esențial și mărturia acestui centurion fundamentală.

În sistemul penal al romanilor, crucificarea era pedeapsa supremă și executarea ei avea un proces lung, elaborat și strict.

În primul rând ducerea la îndeplinire a unei răstigniri era încredințată militarilor, cel mai adesea o „contubernium”, unitate compusă din opt soldați legionari, dar având în frunte, de această dată, un centurion (sau sutaș, cum apare în textul Evangheliilor). Centurionii erau gradul cel mai mare care putea fi atins de militarii care se înălțau din rândurile trupei, din rang în rang și, după mulți ani de serviciu meritoriu, ajungeau la această funcție. Centurionii erau cei care păstrau unitatea pe câmpul de luptă și lor li se datora  uluitoarea disciplină de comandă a armatei romane. Centurionii erau oameni pentru care ordinele superiorilor și regulamentul militar aveau valoare de poruncă absolută.

Deci, o asemenea unitate militară, sub comanda unui centurion, primise misiunea să execute o răstignire. Acea misiune era considerată ca misiune de luptă și pe durata ei regulile de disciplină ale luptei se aplicau. Concret, asta însemna că încălcarea ordinului atrăgea pentru cel vinovat propria lui crucificare.

Misiunea dura de la primirea ordinului și până la constatarea morții celui osândit. Pe durata acelei misiuni, cât va fi durat, nici un soldat nu putea fi schimbat din „contubernium”.
Pe durata misiunii soldații erau în echipament de luptă. Purtau coif și zale (lorica fragmentata), pumnal (pugio), sabie (gladius) și scut (clipeum). Dat fiind faptul că misiunea era în interiorul unei stăpâniri romane, deci era serviciu de gardă, sulița era înlocuită cu lancea. Diferența dintre cele două era aceea că lancea avea parte activă, vârful, lung de circa 40 de centimetri și lat de aproape 30 de centrimetri, având ambele laturi ascuțite perfect, astfel încât soldații se puteau bărbieri cu lancea.

Procesul de execuție era și el cu exactitate stabilit și cu strictețe îndeplinit.

Cel condamnat era întâi biciuit. Era biciuit cu un bici (flagellum) având mai multe coarde terminate cu bile de plumb, iar condamnatul era nevoit să primească `patruzeci de lovituri minus una”. Această biciuire crudă lăsa trupul celui condamnat sfâșiat și pierzând mult sânge, într-o stare de șoc. Apoi, cel condamnat trebuia să își ducă partea superioară a crucii (patibulum), având cel puțin 40 de kilograme, până la locul execuției. Acolo el era pironit pe „patibulum”, ridicat orizontal cu violență și fixat pe stâlpul vertical. Mâinile și picioarele erau străpunse, la încheieturi, cu piroane. Șocul și pierderea de sânge debilitau iremediabil pe cel condamnat, dar, finalmente, el murea asfixiat. În caz că se dorea ca moartea să fie mai rapidă, celor condamnați li se fărâmau fluierele picioarelor, o practică numită „crurifragium”. Tot acest proces al răstignirii era supravegheat de la început până la sfârșit de către centurionul comandant. În cazul răstignirii Mântuitorului, în chip limpede ni se spune acest lucru: „Iar Pilat s-a mirat că (Iisus) a și murit și chemând pe sutaș (centurionul) l-a întrebat dacă a murit de mult” (Marcu 15, 44).

Dar mărturia centurionului nu se termină aici. Din nou, lămurit, ni se spune: „Iar sutaşul şi cei ce împreună cu el păzeau pe Iisus, văzând cutremurul şi cele întâmplate, s-au înfricoşat foarte, zicând: Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu era Acesta!” Mărturie mai limpede și mai răspicată nu este cu putință.

Centurionul roman, acest om pentru care „legea” erau regulamentul soldățesc și îndeplinirea ordinelor, a văzut și a înțeles, mai devreme decât Apostolii, că Răstignitul era Fiul lui Dumnezeu! Inima de fier a acelui soldat a fost atinsă de focul divin și ea s-a topit în dragoste și credință fără hotar.

Textele istorice, Evangheliile apocrife și Tradiția au păstrat numele acelui centurion, Longinus.

Cu acea mărturie: „Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu era Acesta!”, Longinus a stat în fața lui Pilat. Cu acea mărturie, „Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu era Acesta!”, Longinus a propovăduit dreapta credință. Cu acea mărturie „Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu era Acesta!”, a primit Longinus moarte de martir. Și cu acea mărturie, Longinus a intrat în Împărăția cerurilor ca sfânt!

Nu există rău pe care dragostea lui Dumnezeu să nu îl poată schimba în bine la superlativ și mărturia lui Longinus este dovada acestui fapt fără putință de contrazis.