Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Mărturisirea creştină în societatea secularizată

Mărturisirea creştină în societatea secularizată

Un articol de: Olivier Clément - 26 Aug, 2007

Noţiunea de „secularizare“ corespunde mai bine realităţilor din societăţile în care acest proces este în curs (ca societatea greacă). Dimpotrivă, în cele mai multe dintre societăţile occidentale, şi în special în Franţa - căci voi vorbi pornind mai ales de la experienţa franceză -, problema pare depăşită, fiindcă nici societatea şi nici cultura nu se mai definesc prin raportare la religios, contra religiei dominante a locului. Astfel că ar fi mai potrivit să vorbim aici de o societate deja secularizată şi în căutare de sine însăşi.

Ce este secularizarea

Se observă o emancipare, o autonomizare a diferitelor domenii ale existenţei: politic, social, cultural, în raport cu religia creştină. Domeniul ştiinţei, al tehnologiilor, al instrucţiei, al artelor, al autorităţii de Stat, al vieţii economice, toate se situează în afara sferei cu adevărat creştine. Nu mai există deci nici autoritate şi nici ideologie dominantă, ci o sumă de autorităţi independente, fiecare în domeniul ei propriu. Statul nu pretinde să guverneze Biserica, nici Biserica Statul. Ştiinţa şi filosofia nu mai sunt „slujitoare“ ale teologiei, pe care nimeni de altfel n-o împiedică să se dezvolte liber. Pentru o aceeaşi realitate pot să existe mai multe abordări independente, uneori rivale, şi care nu cunosc o reglare unică.

Astfel, se poate spune despre cultura seculară că este o cultură multiplă, eterogenă, tipic non-totală; o cultură în care nu se mai poate realiza o ierarhie a cunoştinţelor într-un sistem unificat şi autoritar: fiecare cunoştinţă, fiecare abordare a realului relevă norme care-i sunt intrinseci. Într-o astfel de perspectivă, o religie care va pretinde să exercite imperativ, din afară, prin forţă, o influenţă asupra totalităţii politice, sociale şi culturale, va apărea ca represivă în mod inadmisibil.

Avantaje şi dezavantaje

Secularizarea va fi durabilă. Este o transformare a relaţiei omului cu realul. Efectele ei benefice sunt evidente. S-au făcut prodigioase explorări - de la quark la quasar -, prodigioase creaţii - între care, cea mai remarcabilă, este, fără îndoială, muzica occidentală -, explorarea cosmosului, pe de-o parte, şi a omului, pe de altă parte. În ciuda multor vicisitudini, media de viaţă a crescut, numărul oamenilor a crescut şi el. Planeta este pe cale de unificare. Cultura occidentală este o cultură deschisă, ce tinde să le recapituleze pe toate celelalte, toate artele, toate miturile. Filosofia sa implicită este o filosofie a celuilalt, primit în alteritatea sa.

Politic, secularizarea este legată de democraţie: nimeni nu are dreptul de a impune adevărul său; nu există ideologie de Stat, acesta neputând pretinde că deţine o cunoaştere totală.

Dar secularizarea are şi efecte ambigue, şi încă redutabile. Civilizaţia de producţie-consum contribuie la proletarizarea lumii a treia. Cultura occidentală, în momentul în care tinde să asume toate experienţele umane ale timpului şi spaţiului, destructurează celelalte culturi şi, în final, chiar propria sa moştenire. Dezvoltarea raţiunii instrumentale dezintegrează marile referinţe simbolice - mă gândesc mai ales la raportul dintre masculin şi feminin (aici semnalul destructurării este fără îndoială banalizarea homosexualităţii) sau la raportul paternitate-filiaţie (semnul fiind aici nostalgia incestului).

Aberaţii religioase favorizate de contextul secular

În mod cert, marile instituţii religioase, Bisericile, sunt şi ele afectate de secularizare şi de pierderea referinţelor simbolice. Se constată că raţiunea experimentală nu poate răspunde marilor interogaţii ale omului, cele înaintea vieţii şi a morţii, a iubirii şi a frumuseţii. Şi-atunci, asistăm la o reîntoarcere ambiguă a religiosului. Nu mai avem de-a face cu o sacralitate grosieră, de mase, ca-n regimurile totalitare, ci acum ne întâlnim cu sacralitatea pretins spirituală a gnozelor şi a sectelor. Hiperindividualism de „spiritualităţi“ de origine californiană, într-o continuă fărâmiţare. Deliruri fuzionale de secte şi de mistici de resorbţie, în care se caută refugiul prin înecare în mareea grupului sau în oceanul divin. „Vibraţii“, „energii“. Stranii transpoziţii, care fac din reîncarnare, spre exemplu, un liniştitor voiaj individual, în timp ce în India sau în budism nimeni nu transmigrează (fără numai - în India - Absolutul, care se joacă cu sine însuşi), iar „roata existenţelor“ este în realitate o roată a iluziilor. Savanţi, oameni politici consultă vizionari şi astrologi...

Puterea din mâinile creştinilor

Secularizarea elimină un anumit tip de prezenţă creştină, şi anume pe acela al dominării, al unificării autoritare sub egida credinţei, al controlului a toate. Dar mai există şi un alt mod de prezenţă, de relaţie cu societatea secularizată, şi anume acela al parteneriatului profetic, care este mult mai înscris pe linia Evangheliei. Astăzi, nucleul de energie spirituală a cărui izbucnire a făcut posibilă apariţia modernităţii se epuizează. Creştinii pot, cu o smerită forţă, să provoace, să determine un anumit sens, un anumit foc, o anumită lumină. Dacă ei nu o fac, dacă ei nu vor şti să-şi găsească locul în societatea secularizată, aceasta va însemna abandonarea ei în mâinile pseudo-religiilor.

Cum mai distingem răul de bine?

Societatea noastră caută o etică, pentru a limita atât totalitarismul politic de ieri cât şi totalitarismul tehnologic de mâine. Dar ea şi-a pierdut unanimitatea asupra scopurilor ultime ce urmează acţiunii umane (de unde şi tulburarea ce o ia în stăpânire ori de câte ori e vorba de a rezolva anumite probleme fundamentale). Acest lucru e în mod special evident pentru problemele de bioetică. Avortul este posibil, din punct de vedere tehnic, fără nici cel mai mic risc. În numele a ce să fie el permis, limitat sau interzis? Pot fi prevăzute încă din stadiul embrionar bolile grave, handicapurile importante de care va suferi individul. În numele a ce să se decidă distrugerea sau salvarea embrionului? Ce încadrare poate să primească fecundarea in vitro pentru femeile căsătorite; dar pentru cele necăsătorite? Apoi, „mamele-purtătoare“, etc...?

Biserica, în mod sigur, nu are un răspuns infailibil, juridic, la toate aceste întrebări. Ea nu poate lansa interdicţii fără ca încărcătura lor existenţială să fie bine înţeleasă. Dar ea poate provoca o reflecţie în societate, poate să amintească sensul iubirii, taina copilului. Ea poate să pună în gardă societatea contra fatalităţii tehnocratice, care duce la barbarie, considerând că tot ceea ce este din punct de vedere tehnic posibil trebuie să şi fie realizat. Ea trebuie să amintească societăţii noastre că nu va putea exista fără tradiţii etice, că tradiţiile evreiască, greacă, creştină ne-au format simţul persoanei. Şi, fără îndoială, e de datoria creştinilor, îmboldiţi de Biserică, să dea exemplul unei vieţi de familie stabile şi liniştite.

„În multe medii a devenit nepotrivit, aproape obscen, să vorbeşti de Dumnezeu“

Semnele utilizate de creştinătate în alte timpuri - „pedagogia fricii“, explicarea răului ca bătaie a lui Dumnezeu, dovada prin unanimitate („Creştinismul este adevărat pentru că toată lumea este creştină, chiar şi împăratul“, spunea Sfântul Atanasie al Alexandriei) -, ei bine, aceste semne nu mai semnifică, nu mai sunt semnificative astăzi.

Şi-atunci, de unde să se pornească, dacă nu de la omul însuşi, de la om ca mister, deschis tainei prin aceste situaţii limită, care sunt iubirea, frumuseţea şi moartea?

În mai multe ţări ortodoxe din Est s-a realizat, în acest secol, o experienţă prodigioasă. Nici condiţionarea prin propagandă, nici câmpurile concentraţionare, nici spitalele psihiatrice speciale n-au reuşit să-l reducă pe om. Întotdeauna oamenii au refuzat să capituleze. Capabili nu doar de demnitate, ci şi de o bunătate dezinteresată. Acelaşi lucru, dar mai discret, s-a întâmplat şi în societatea occidentală: mai mulţi decât s-ar crede sunt acei care nu se abandonează idolilor banului, consumului, reuşitei, hedonismului, cei care caută liniştea, retragerea, prietenia, slujirea dezinteresată, contactul cu natura. Aşa apare ireductibilul. De ce? Nu acolo ar trebui să propunem, de o manieră vie şi concretă, mai întâi - s-o spunem - în gol, tema chipului lui Dumnezeu?

Societatea secularizată este o societate în care domneşte, cel mai adesea, tăcerea asupra lui Dumnezeu. În multe medii a devenit nepotrivit, aproape obscen, să vorbeşti de Dumnezeu. S-a spus: pudoarea cu privire la Dumnezeu a înlocuit pudoarea cu privire la sex.

Cultura şi societatea, luminate de viaţa liturgică şi duhovnicească

Filosofii religioşi ruşi - a căror gândire aş vrea să o prelungesc, căci ei sunt cei care au început să lămurească procesele de secularizare - au încercat să extindă la cultură şi la societate noţiunea ascetic-individuală de transfigurare. În perspectiva unei eshatologii active, aceasta înseamnă efortul de a lumina cultura şi societatea prin strălucirea vieţii liturgice şi duhovniceşti, prelungit în dragostea inventivă. Aici intervine, la aceşti gânditori, tema divino-umanităţii. Creştinătatea L-a gândit adesea pe Dumnezeu împotriva omului. Dar Dumnezeu şi omul nu se opun unul altuia, dimpotrivă: se unesc şi comunică în Hristos fără separare şi fără confundare. Divino-umanitatea este spaţiul Duhului Sfânt şi a libertăţii creatoare a oamenilor. În această lumină va trebui să înfruntăm marile teme pe care creştinii nu le vor mai putea evita în zorii celui de-al treilea mileniu: tema gnozei, aceea a trupului şi a pământului, întâlnirea religiilor necreştine.

„Biserica este inima lumii, chiar dacă lumea nu-şi cunoaşte inima“

Într-o societate modernă, secularizată, Biserica, sau mai degrabă, în Occident, Bisericile au a-şi găsi un loc. Nu este un loc dominant. Dar asta nu vrea să zică totuşi că ar fi un loc marginal, un ghetto de frică şi de orgoliu, într-o parte a culturii şi a vieţii comune. Biserica, Bisericile au datoria de a se situa, fără teamă şi fără orgoliu, într-un anume vizavi în raport cu această societate - cu certitudinea că aceasta are nevoie de credincioşi spre a exista, căci „Biserica este inima lumii, chiar dacă lumea nu-şi cunoaşte inima“, pentru a-l cita pe mitropolitul George Khodr. Este exact situaţia pe care o revendicau apologeţii secolelor al II-lea şi al III-lea în raport cu Statul roman. Acest parteneriat profetic va fi când polemic - cu riscul martiriului -, când inspirator, constituind el însuşi un aspect de explorat a divino-umanităţii. Să anunţe el un divino-umanism încă de negândit pentru noi, acel aliaj - experienţă a unei libertăţi eliberatoare - dintre Evul Mediu şi Renaştere, la care au visat un Nicolae Berdiaev şi un Maurice Clavel? Nu ştiu. Ştiu doar că creştinismul secolului XX, şi cu deosebire, şi poate mai ales Biserica Ortodoxă, are un număr imens de martiri - fără a uita, atât de aproape de Athos, „martiriul alb“ al monahilor -, şi că aici se află un sâmbure de energie capabilă - dacă nu va fi deturnată de inteligenţa contemporană, ci o fecundează - capabilă să bulverseze Istoria. (trad. Iulian Nistea)

Ortodoxia, o mărturie a frumuseţii

Pentru Ortodoxie, lauda liturgică - interiorizată prin trezvia inimii - şi sfinţenia, ca singura libertate veritabilă - aceea de a iubi cu adevărat - sunt locurile teologice fundamentale în care limbajul nu încetează să se înnoiască. Mărturisirea învierii prin sărbătoarea liturgică şi prin bucuria şi compasiunea pe care le răspândeşte omul duhovnicesc - nu sunt oare acestea singurul mijloc de a stârpi din rădăcină deriziunea şi indiferenţa?

Dar aici, după părerea mea, multe probleme se pun Bisericii noastre, invers, fără îndoială, faţă de cele pe care le cunosc confesiunile occidentale. Nu este ea tentată să obiectiveze şi să imobilizeze cuvântul liturgic în care crucea apare ca totem al imperiului creştin, un cuvânt liturgic de altfel admirabil, dar în care anumite pasaje fosilizează lumea repusă la loc cu privire la epoca constantiniană? Astfel, o repet, în Occident Biserica Ortodoxă riscă să servească drept refugiu celor care nu văd în Istorie altceva decât decadenţă, iar în modernitate altceva decât vrăjitorie.

Rămâne totuşi, dincolo de aceste inerţii, mărturia fundamentală, căci corespunde, zic eu, aşteptării celei mai profunde a omului de astăzi - mărturia frumuseţii. Nu vreau să aduc drept dovadă decât importanţa crescândă a icoanei, care se află astăzi peste tot în Franţa, chiar pe prima pagină a jurnalelor de provincie la Crăciun sau la Paşti, şi a cărei apropiere estetică nu poate să nu devină, de bine de rău, o apropiere spirituală. Icoane, chipuri în care frumuseţea nu mai este o frumuseţe de seducţie sau de posesie, ci una de comuniune, prin moartea în final eliberată de angoasă şi devenită catapeteasma sfâşiată a dragostei.

Statul şi Biserica

În ceea ce priveşte Statul, creştinii trebuie să aibă un rol demistificator şi eliberator. Religia nu are ce încerca să domine Statul. Rolul ei este de a-l obliga pe acesta să se ţină de funcţia ce-i este proprie şi să nu-şi depăşească limitele. Funcţiunea Statului - pentru a relua un cuvânt de-al lui Soloviev - nu este acela de a transforma societatea în paradis, ci de a evita ca ea să devină un infern. Limitele Statului se găsesc, pe de-o parte, în vigoarea unei societăţi civile în care treaba lui este să reducă cât mai mult posibil violenţa şi să asigure o totală libertate de asociere şi, pe de altă parte, în marile instanţe morale şi spirituale, pe care trebuie să le respecte asigurând o deplină libertate de conştiinţă.

Într-o societate cu adevărat pluralistă se va auzi vorbindu-se de Biblie în şcoli - altfel moştenirea noastră culturală va deveni de neînţeles pentru tineret -, se va auzi vorbindu-se de Părinţii Bisericii în studiul gândirii.

(n.r. fragmente din articolul „A mărturisi într-o societate secularizată“ de Olivier Clement, tradus de Iulian Nistea – www.nistea.com. Titlul şi intertitlurile aparţin redacţiei)