Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Miezul verii

Miezul verii

Un articol de: Ștefan Mitroi - 14 Iul, 2017

Miezul zilei era atunci când mi se făcea foame. De miezul pâinii pe care o punea mama pe masă.

Miezul nopții era atunci când mi se făcea somn.

Miezul vieții era ceva la care ajungeam numai cu gândul. Despre miezul vieții mele vorbesc, fiindcă la cel al vieții altora ajungeam și cu privirea. Era un fel de amiază a omului. Sau nămiezi, cum se mai spunea pe la noi. Se umplea miezul satului de nămiezi de oameni. Îndeosebi, dimineața și seara. Pe la nămiezi, în afara zilei de duminică, era pustiu.

Miezul iernii era atunci când ne dădeam, de la miezul zilei până aproape de miezul nopții, cu sania.

Miezul verii era atunci când se coceau pepenii și noi îi despicam în două cu briceagul, ca să le luăm miezul, crezând că ținem însuși miezul pământului în mână. Căci părea să fie de foc, doar că, în loc să ne frigă la degete, ne cuprindea un fel de frig! Fără nici o legătură cu frigul din miezul iernii. Nici nu erau rude între ele, cu toate că miezul verii cu miezul iernii erau. Chiar dacă rude îndepărtate. Spre deosebire de miezul pâinii și miezul vieții, ce erau rude apropiate. La fel ca miezul pământului cu miezul cerului. Miezul pepenelui era fiecare dintre ele în același timp. Deoarece, deopotrivă cu frigul, ne creștea în palme o lumină parfumată, ce nu venea de la Soare. Și noi mușcam cu poftă din lumina aceasta. Iar ea ne ținea și de sete, și de foame. Habar n-aveam că ne ține și de fericire, pentru că nu ne gândeam niciodată la un astfel de lucru. Dar ne ținea.

Nu se putea ca vara să aibă un singur miez, de vreme ce existau atât de mulți pepeni pe câmp! O dată, am zis să scoatem toți miejii verii din ei și să le culegem sâmburii, iar mai încolo, când avea să vină toamna, să-i punem în ghivecele cu flori din ferestre. Ca să răsară, pe timpul iernii, câte o vară mică în casa fiecăruia dintre noi. Dar a răsărit, chiar atunci pe loc, paznicul bostănăriei, care ne-a pârât, în aceeași seară, la părinți.

Până la miezul vieții mele am ținut minte usturimea palmelor tatei. Și-o mai țin minte și acum. Amestecată cu dul­ceața miezului de vară.