Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Mirul dăruit Domnului, Marele Mir şi lucrarea minunată a harului

Mirul dăruit Domnului, Marele Mir şi lucrarea minunată a harului

Mulți credincioși știu, simt și în­țeleg cât de importantă este lucrarea mântuitoare a Bisericii prin Sfintele Taine și mai ales prin dumnezeiasca Liturghie.

În viața de zi cu zi avem nevoie de întărire și tainică mângâiere prin darurile Duhului Sfânt, pe care le primim prin Taina Mirungerii, îndată după Taina Sfântului Botez.

În general, se știe despre Sfântul și Marele Mir că este folosit la ungerea pruncilor după întreita afundare în numele Preasfintei Treimi, la târnosirea unei biserici de curând zidite sau restaurate, când este refăcută Sfânta Masă sau când pe zidurile sfântului locaș s-a așezat un veșmânt nou de pictură întru slava Domnului.

De asemenea, Sfântul și Marele Mir este folosit de ierarh la sfințirea Antimiselor, fără de care nu poate fi oficiată Sfânta Liturghie.

Marele Mir este sfințit doar de către ierarhii unei Biserici Autocefale. Așa se face că noi, vreme îndelungată, am primit Sfântul și Marele Mir de la Patriarhia Constantinopolului, până când Biserica Ortodoxă Română a avut îngăduința de a-l sfinți la București, odată cu primirea autocefaliei.

Sfântul și Marele Mir era și este administrat de slujitorii Bisericii cu multă scumpătate și deosebită grijă pentru a fi de folos în creșterea duhovnicească a credincioșilor și pentru a sfinți viața tuturor celor care cred în Mântuitorul, El Însuși fiind uns cu mir înainte de a suferi Sfintele Pătimiri.

Evanghelia ne spune că, mai înainte de Paști cu șase zile, a venit Iisus la Betania, unde era Lazăr, care fusese mort și pe care îl înviase din morți. Acolo I-au făcut ospăț mare, iar Marta slujea în casa fratelui său, Lazăr, unul dintre cei care ședeau la masă. Aceste șase zile, hexaimeron, după cum spun grecii, „heximeras pro tu pasha”, adică ­înainte de Paști, se calculează astfel: Paștele începe în seara de 14 Nisan, deci ziua întâi este a 13-a, a doua este a 12-a, iar a șasea în 8 Nisan. În acel an al morții lui Iisus, după Calendarul Ierusalimitean, 14 Nisan a fost într-o zi de vineri. Mântuitorul Iisus Hristos a sosit sâmbătă, în 8 Nisan, de la Ierihon înspre ­Betania. Am putea spune că El, respectând Sabatul, a ajuns, de fapt, în Betania vineri, în 7 ­Nisan, iar Cina a fost celebrată, după cum obișnuiau iudeii să o pregătească, sâmbăta.

Unele scrieri apocrife ne spun că Simon, cel care a oferit Cina și pe care Mântuitorul l-a curățit de lepră, era înrudit de aproape cu Lazăr. „Dipnon” înseamnă prânz și cină; rezultă că, de fapt, s-a ținut în ziua de vineri seara, ­înainte de a fi început marea sărbătoare.

Atunci Maria, luând o litră de mir de nard foarte prețios, a uns picioarele lui Iisus și le-a șters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului. Iudeii aveau obiceiul ca înainte de masă să li se spele picioarele, căci sandalele erau lăsate de o parte și toți ședeau pe divanuri în încăpere. Era cea mai înaltă cinstire pentru un oaspete să îl speli pe picioare, întrucât călătorea prin praf ori nisip și ar fi vrut, așa cum vrea fiecare dintre noi, să se simtă bine, mai ales în vremea unui ospăț special, așa cum era acela al zilei de Paști.

S-au spus atunci cuvintele pe care le cunoaștem din Sfintele Evanghelii: că ar fi prea mult mir, că s-ar fi făcut risipă, că trebuia oferit ajutor săracilor, că această litră de mir era foarte prețioasă… Adevărat! Așa spun unii comentatori care vorbesc despre prețurile de acum și cele de altădată.

După cum citim în Comentariul la Evanghelia după Matei al prof. dr. Vasile Gheorghiu de la Facultatea de Teologie din Cernăuți, tipărită în 1925, aflăm de la Pliniu cel Bătrân că litra de mir de nard costa 400 de dinari (poate pentru faptul că forma şi greutatea nu erau standardizate, dar şi pentru evoluţia economică a vremurilor), evident o sumă foarte mare. Alții spun că prețul era de cel puțin 300 de dinari. Puterea de cumpărare a acestor monede din vremea Mântuitorului rezultă din informaţia că dinarul reprezenta salariul zilnic (12 ore) al unui muncitor. Așadar, o sumă considerabilă, care ar fi putut fi împărțită cu folos săracilor, dar ceea ce s-a întâmplat în acea zi avea să fie făcut întru cinstirea Domnului.

Iuda a vrut să lanseze un reproș indirect Mântuitorului, Învățătorul său, pe care nu L-a ascultat, afirmând că de dragul persoanei Sale s-a făcut o risipă mare de bani și Lui nu Îi era milă de cei sărmani. Dar grija lui Iuda Iscarioteanul pentru săraci nu era decât un pretext. De fapt ar fi vrut să se înfrupte iarăși din arginții pe care îi ținea în pungă, așa cum mai făcuse și în alte rânduri. Nu era, deci, vorba de atenție sau milă față de cei necăjiți, ci doar dorinţa de a se îmbogăți în mod necinstit, de a mai pune ceva de o parte pentru el.

Sfântul Ioan Gură de Aur, în comentariul la Evanghelia după Matei, ne vorbește că femeia care s-a apropiat de Domnul de această dată, luându-și curajul de a intra în casa lui Simon Leprosul, se făcea următoare altor femei atinse de harul pocăinței, cum au fost samarineanca, cananeanca, femeia cu scurgere de sânge, dar și altele. Își dădea seama că era necurată, astfel că venise ca să își îndrepte sufletul, spre deosebire de celelalte, care îl căutaseră pentru vindecarea lor trupească.

Subliniază foarte frumos Sfântul Ioan Gură de Aur că femeia aceasta nu avea nici un beteșug trupesc, de aceea se cuvine mai cu seamă să o admirăm; nu venise dintr-un interes direct, dorind ceva pentru vindecarea ei, ci mai ales pentru a-L cinsti pe Domnul.

Mântuitorul a spus atunci: „Pentru ce faceți supărare femeii? Că lucru bun a făcut pentru Mine. Pe săraci pururea îi aveți cu voi, dar pe Mine nu mă aveți pururea, că vărsând mirul acesta pe trupul Meu, spre îngroparea Mea a făcut-o. Amin, zic vouă. Oriunde se va propovădui Evanghelia aceasta în lume, se va spune și despre ce a făcut ea spre pomenirea ei”.

Cine a făcut să se răspândească vestea aceasta pe fața întregului pământ? Puterea Celui care a spus aceste cuvinte, spune Sfântul Ioan Gură de Aur.

„Faptele strălucite ale nenumăraților împărați și generali sunt date uitării, chiar dacă statuile mai sunt unele încă printre noi. Nu mai sunt cunoscuți nici după nume, nici din auzite cei care au întemeiat cetăți și au înălțat ziduri împrejurul lor, cei care au robit popoare multe și au dat legi, dar toți de pe fața pământului cântă și vorbesc despre o femeie păcătoasă care a vărsat mir pe capul lui Hristos în casa unui lepros, de față fiind numai 12 bărbați, iar pomenirea faptei ei nu s-a veștejit, deși a trecut atâta amar de vreme. Perși, indieni, sciți și traci, sarmați și mauri și locuitorii insulelor britanice trâmbițează ce s-a făcut pe ascuns într-o casă din Iudeea de o femeie păcătoasă.”

Aceste cuvinte ale Sfântului Ioan Gură de Aur vorbesc de la sine. Ele ne descoperă taine de simțire despre iubirea unei femei care avea să prefigureze prin ungerea cu mir că trupul Domnului va fi îngropat, dar a treia zi va învia.

Sfântul Teofilact al Bulgariei spune în comentariul său că Simon leprosul reprezenta poporul dintre păgâni, iar femeia păcătoasă era Biserica din păgâni care a vărsat mirul, adică credința, peste capul lui Hristos, peste dumnezeirea Lui, căci toți cei care cred că Hristos este Dumnezeu mir varsă peste capul lui Hristos. Iar Iuda, certând-o pe femeie, după cum zice Evanghelistul Ioan, este chipul celor care cârteau atunci și care cârtesc încă asupra Bisericii.

Spălarea picioarelor Domnului cu lacrimi și ștergerea lor cu părul capului femeii din Betania sunt semnul iubirii adevărate. La asemenea iubire se răspunde tot cu iubire.

După câteva zile, Mântuitorul Însuși a arătat că cel mai mare trebuie să slujească tuturor. El, Împăratul Slavei, coborât din Cer, S-a încins cu ștergar și a spălat picioarele ucenicilor.

El, Icoana smereniei și a slujirii aproapelui, Domnul tuturor, a arătat ucenicilor și nouă celor de astăzi adâncul chip al smereniei.