Moartea cea bună?

Pe 24 noiembrie, mai toată presa prezenta un caz cutremurător: Eugen Constantin Anghel, un tânăr de doar 29 de ani, îi cerea preşedintelui Traian Băsescu să îi aprobe eutanasierea. Astfel, a aflat o ţară întreagă despre drama unui tânăr orfan din România de azi. Abandonat de mic într-un orfelinat din Piatra-Neamţ, Eugen Anghel a venit la 23 de ani în Constanţa pentru a munci la Şantierul Naval. Deja avea primele simptome ale unor boli care, încet, dar sigur, aveau să-i copleşească trupul. Complicaţiile medicale ale cazului său, durerile insuportabile, dar mai ales gândul că nu mai are şanse să supravieţuiască (era pe lista celor care aşteptau un transplant de ficat) l-au determinat să ceară eutanasierea.

Prietenii au relatat presei că l-au văzut în ultima vreme extrem de trist, ba chiar că ar fi avut momente în care privea abătut trecerea trenurilor, sugerând că ar fi avut la un moment dat intenţia de a se sinucide. Am însă convingerea că, în realitate, Eugen Anghel nu a vrut să facă acest gest, ci doar să atragă atenţia asupra sa. Relevantă este şi una dintre declaraţiile pe are le-a făcut unui cotidian central, la puţină vreme după ce s-a aflat de inedita sa solicitare: „Ştiam că autorităţile nu vor ridica nici un deget, de aceea am făcut şi petiţia. Şi dacă mor... la boala de care sufăr eu... Nu vreau să mă sinucid, pentru că vreau să merg pe lumea cealaltă cu mâinile curate“.

De altfel, chiar în respectiva petiţie, Eugen mai degrabă îşi striga disperarea şi dorinţa de a părăsi această „vale a plângerii“ decât îşi argumenta aşa-zisele tendinţe sinucigaşe: „Nu ştiu şi nu cunosc vreo lege care să mă ajute să plec mai repede din această lume. De ce să mai trăiesc, de ce să-i mai chinui pe cei din jur? De ce să mai fiu o povară pentru acest pământ rece? Vreau să plec mai repede, vreau să ajung în rai. Poate acolo învăţ să zâmbesc din nou“. Sunt cuvinte pe care cu greu le poţi cataloga. În faţa unei astfel de dureri nu poţi decât să taci şi să te cutremuri. Cuvintele sale ne aduc aminte de unul dintre drepţii Vechiului Testament care a înfruntat, parcă, toate suferinţele posibile: Iov. Din cuvintele sale tânguitoare rostite de pe grămada de gunoi din afara oraşului răzbate dorinţa de a vedea cât mai repede încheiată o viaţă ce devenise insuportabilă: „Mai pot să nădăjduiesc? Împărăţia morţii este casa mea, culcuşul meu l-am întins în inima întunericului“ (Iov 17, 13).

Atunci când acest pământ ne pune în faţă doar suferinţă şi durere ce par a nu mai avea un capăt, nu e nimic mai firesc decât să te gândeşti la moarte ca la o mare binecuvântare, să o priveşti cu drag, nu cu frică, să o doreşti ca pe suprema alinare. Astfel de gânduri nu au însă nimic cu cele ale unui sinucigaş. Chiar dacă există multe similitudini, între un om care-şi doreşte un sfârşit grabnic, dar care să fie rânduit de Dumnezeu, şi unul care din deznădejde ia decizia de a-şi curma zilele este o diferenţă uriaşă. Faptul că acum este denumit eutanasie (provenind din limba greacă, unde înseamnă „moarte bună“), nu schimbă cu nimic esenţa actului de a curma o viaţă prin decizie omenească şi nu la momentul rânduit de Dumnezeu.

După ce a trimis respectiva petiţie, Eugen Anghel a recunoscut că nu are, de fapt, puterea de a merge până la capăt, ci doar a vrut să atragă atenţia lumii asupra sa. Cu siguranţă, faptul că a renunţat la ideea eutanasiei (dacă a avut-o, cu adevărat, vreodată) a fost determinat şi de discuţia pe care a avut-o cu reprezentanţii Bisericii - în special cu IPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului -, care au promis că vor face tot posibilul pentru a-i asigura tratamentul şi transplantul de care avea nevoie. Acest gest, cu adevărat părintesc, făcut faţă de un orfan, a arătat că Biserica nu se mulţumeşte să-şi precizeze poziţia şi să-şi susţină la nivel discursiv principiile milenare, ci se şi implică efectiv pentru a aduce mângâiere, pentru a alina suferinţele credincioşilor săi.

Numai că, la scurtă vreme, pe 29 noiembrie, Dumnezeu a rânduit să curme suferinţele robului său Eugen Constantin şi l-a chemat în împărăţia Sa. Vestea morţii sale m-a cutremurat. Primul gând pe care l-am avut pe când ascultam la radio ştirea a fost acesta: dacă, Doamne fereşte, acel tânăr şi-ar fi dus până la capăt gândul şi chiar ar fi insistat să fie eutanasiat sau, mai rău, şi-ar fi pus capăt zilelor (gest pe care, după câte am aflat, nu putea fi împiedicat să-l facă)? Un gest sinucigaş, înţelegem acum, nu făcea decât să scurteze cu câteva zile o viaţă care oricum se apropia de final. Iată, însă, că doar după încă câteva zile de suferinţă îndurată, Dumnezeu a decis că e momentul să-i curme durerea. Această moarte (oarecum) subită este cea mai puternică palmă primită de cei care, în răstimpul dintre 24 şi 29 noiembrie, au susţinut că tânărul din Constanţa are dreptul „să stingă lumina“ pentru a fi scutit de suferinţe; e argumentul cel mai puternic al faptului că trebuie să ne încredinţăm cu totul Celui Care ne-a dat viaţă, până la capăt.

Şi pentru a încheia într-un alt registru acest editorial, vreau să vă relatez un alt caz, oarecum asemănător cu al lui Eugen Anghel, dar cu un final diferit. O cunoştinţă mai veche de-a mea a fost nu demult chinuită de gândul de a cere să fie eutanasiată în cazul în care operaţia pe care urma să o facă nu ar fi avut succes. Medicii o avertizaseră că există şanse de a supravieţui, dar există şi riscul, destul de ridicat, de a rămâne imobilizată la pat pe viaţă. Nedorind să fie un chin pentru cei din jur, doamna respectivă căuta să vadă ce şanse sunt de a fi eutanasiată, în caz că operaţia nu reuşea. A fost convinsă însă să renunţe la acest gând, a mers la un duhovnic şi s-a spovedit, lăsându-se cu totul în voia lui Dumnezeu. Operaţia s-a desfăşurat în străinătate şi a reuşit, iar acum se gândeşte că, dacă şi-ar fi dus până la capăt gândul iniţial, acum ar avea mari mustrări de conştiinţă pentru necredinţa sa.

Două cazuri, două finaluri diferite, dar acelaşi gând: trebuie să avem credinţă până la capăt în ceea ce ne hărăzeşte Dumnezeu fiecăruia dintre noi. „Moartea cea bună“ nu este eutanasia, ci, indiferent de formele sale, acea moarte pe care o primim din mâinile Domnului, nu din mâinile oamenilor. Nouă nu ne rămâne decât să sperăm că vom avea puterea de a spune atunci, precum Mântuitorul pe cruce: „În mâinile Tale încredinţez duhul Meu“ (Luca 23, 46). Şi astfel facem din moarte o punte către o lume în care „nu este durere, nici întristare, nici suspin“.