Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Mommy: Crizele juvenile ale „domnului Goe“

Mommy: Crizele juvenile ale „domnului Goe“

Un articol de: Elena Dulgheru - 18 Apr, 2015

De curând a putut fi văzut la noi filmul Mommy de Xavier Dolan, laureat cu Premiul juriului la Cannes în 2014 şi propunerea Canadei la Oscar pentru film străin (neselectat însă în lista scurtă).

Sinopsisul - relaţia tensio­nată dintre un adolescent cu sin­drom ADHD şi mama sa, readus acasă de mamă dintr-un internat unde aceasta îl dusese după crizele puştiului declan­şate de moartea tatălui său - îl recomandă ca o emoţionantă dramă psihologică despre educaţie, un film „sfâşietor“ („funny and heartbreaking“, cum titrează Variety, dacă cele două adjective ar putea fi compatibile).

Xavier Dolan, regizor, scenarist, actor şi monteur, autor la numai 26 de ani a cinci lungmetraje, a atras atenţia la Cannes încă din 1989 cu filmul său de debut, J'ai tué ma mère (Mi-am ucis mama), o dramă despre relaţia patologică dintre un adolescent cu înclinaţii deviante şi mama sa singură, pe care acesta nu o mai suportă. Avându-l ca interpret principal chiar pe regizor, care oferă o partitură impresionantă şi îngrijorător de sinceră, filmul a strâns numeroase premii şi a fost văzut pe marile ecrane în peste 20 de ţări.

Ulterior, filmografia lui Do­lan s-a orientat spre investigarea relaţiilor sentimentale blamate şi sortite eşecului, amintind, prin cultul fragilităţii şi partizanatul generaţiei adolescentine, de perioada de tinereţe a lui Truffaut. Talentul şi modul actual de a pleda pentru chestiunile gender-ului l-au recompensat cu numeroase distincţii, patru dintre filmele sale fiind văzute şi premiate la Cannes.

Mommy reia pivotările din jurul complexului oedipian inversat din J'ai tué ma mère şi exaltă aceeaşi perspectivă egocentrică a „copilului“ (de fapt, un zdrahon de 16 ani, narcisist şi labil ca un bebeluş - foarte convingător în interpretarea lui Antoine Olivier Pilon) care refuză maturizarea, accentuând situaţia psihopatologică a acestuia şi disculpabilizând-o oarecum pe mamă (Anne Dorval, într-un rol de compoziţie ce îmbrăţişează, prin rigoare, desfăşurările dionisiace ale fiului), care nu mai e divorţată, ci văduvă, dar e văzută în aceeaşi postură de servitoare umilă a fiului imatur, admonestată ori de câte ori nu-şi împlineşte corespunzător rolul de bonă.

Dacă în 400 de lovituri al lui Truffaut revolta puberului era justificată, fiind o reacţie la trădarea afectivă a părinţilor şi a şcolii, în filmele lui Dolan - excelente exemple de psihodramă -, presupusele păcate ale părinţilor faţă de copii plutesc într-un trecut indefinit, care lasă loc desfăşurării turbulenţelor chinuitoare şi fără răs­puns ale prezentului, prezent dominat de copil, do­minat, la rândul său, de sentimente ca ură, revoltă, dezorientare, dezinteres faţă de orice, sfâşierea părintelui şi autosfâşiere. Dacă în alte filme care analizează conflictul dintre generaţii (un reper îndepărtat fiind Fragii sălbatici, dar în special în curentul britanic al Tinerilor furioşi) părinţii îşi au tarele lor, specifice societăţii burgheze, prin care îşi victimizează odraslele (egoism, insensibilitate, tiranie), la Dolan, părinţii doar încasează pedepse, în încercarea lor disperată de a repara prea târziu nişte greşeli pe care nu le mai pot identifica nici ei, nici copiii. Fanatici în revolta lor, dar incapabili de a o verba­liza, adolescenţii lui Dolan se află la câţiva paşi de liceenii ucigaşi din Elephant al lui Gus Van Sant ori din We Need to Talk About Kevin; îi distan­ţea­ză de aceştia dorinţa chinuită de comunicare şi lupta de a câştiga afecţiunea pierdută, adică umanitatea, pe care aceştia din urmă au abandonat-o.

Pe de altă parte, aşa-zisul sindrom ADHD (tulburare hiperkinetică cu deficit de atenţie) este, din punct de vedere me­dical, o poveste controversată, gurile rele (mai precis, angajaţii ieşiţi din sistem) afirmând că este una din bolile inventate din interese străine de cele ştiinţifice, adică un sindrom psihologic inerent pubertăţii (pe care îl cunoaşte orice profesor de liceu de la o clasă cu elevi turbulenţi), sindrom translatat, din ignoranţa pacienţilor şi cu concursul vinovat al medicilor, în zona psihopatologiei. Sunt convinsă că tânărul regizor este străin de subtextele psihiatriei juvenile, pe care o exploatează dramaturgic, împreună cu fragmente din experienţa personală (după cum mărturiseşte în interviuri), cu libertăţile şi accentuările specifice artei. Ceea ce face ca filmul să fie, pentru părinţi şi psihologi, o mostră realistă despre fenomenologia ADHD.

Dacă pledoaria în favoarea „copilului“ este destul de sentimental orchestrată, tabloul psihologic al acestuia merită ur­mărit. Se poate vedea cât de puţină patologie cronică există în el şi cât de multă fenomenologie recuperabilă, specifică vârstei, mai ales puberilor proveniţi din familii dezorganizate, mai ales băieţilor, fenomenologie în care lipsa răbdării şi a concentrării, intoleranţa la frustrare, exhibiţionismul, hormonii necontrolaţi, agresivitatea şi egoismul sunt dominante, fără a produce automat certificate medicale absolvitoare de obligaţii sociale şi familiale. Dar dacă ar produce?...