Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Monahiile Xenia și Neonila Gâda biruind încercările Decretului potrivnic vieții călugărești

Monahiile Xenia și Neonila Gâda biruind încercările Decretului potrivnic vieții călugărești

Se împlinesc 60 de ani de la Decretul 410/1959 care a des­trămat multe mănăstiri şi a produs multă tristeţe în viaţa monahilor şi a monahiilor care au cunoscut încercările unor vremi potrivnice Bisericii.

Printre călugărițele care s-au nevoit mult în veacul al douăzecilea și care au iubit viața mănăs­tirească au fost și cele două surori din familia Gâda din Rădășeni.

Crescute într-o familie de oameni gospodari din satul livezilor nesfârșite, Grigore și Paraschiva Gâda, credința în Dumnezeu le-a fost insuflată mai ales de către mama lor, care mergea adeseori pe jos de la Rădășeni până la Mănăstirea Râșca, în vremea când ele erau începătoare în viața monahală. Au avut şi un frate care a murit pe front, Vasile Grigore Gâda.

Iubitoare fiind de nevoință monahală şi de viaţă curată, cele două tinere, Casandra şi Natalia, însoţeau împreună cu iubitoarea de Dumnezeu a lor mamă multe per­soane în pelerinaj până la Râșca. Între acestea se aflau băiatul preotului Emanoil Manoliu, fiul cântărețului Vasile Bălan, actualul profesor Costică Bălan, dar și rudenii, printre care vărul lor, inginerul de mai târziu Ionică Gâda.

Tinerele, doritoare de cele sihăstreşti, au fost atrase de viața duhovnicească deosebită a Mănăstirii Râșca, condusă în anii ’50 ai veacului al douăzecilea de către cunoscuta stareță stavrofora Nimfodora Baltag. La Mănăstirea Râșca era la vremea aceea o obște minunată, de vreo 80 de suflete. Călugărițe ascultătoare care împlineau cu râvnă toate rânduielile vieții monahale. Pe lângă ascultările de obște, în mănăstire func­ționa o Școală Monahală la care predau părinții duhovnici ai mănăstirii, Nazarie Chirilă și Pangratie Drăguțu, dar la care participa uneori și cunoscutul stareț al Mănăstirii Slatina, arhimandritul Cleopa Ilie, sau ucenici de-ai lui din perioada respectivă, între care ierodiaconul Antonie Plămădeală, ierarhul de mai târziu.

În obștea Mănăstirii Râșca s-au nevoit mai mulți ani și cele două surori din satul Rădășeni, care aveau să treacă apoi prin încercările Decretului 410 din 1959, care a izgonit din mănăstiri atât de mulți viețuitori, călugări și călugărițe.

Biserica Ortodoxă Română, în multiseculara sa existență, a avut multe opreliști de îndurat, printre care și cea a regimului totalitarist, care a încercat să enclavizeze viața acestei instituții divino-umane doar la aspectul ei liturgic, sacramental. Viețuitorii mănăstirilor au suferit foarte multe traume, care au lăsat răni sângerânde în sufletele miilor de călugări și călu­gă­rițe, care au fost nevoiţi să ia drumul pribegiei în urma dispozi­ții­lor venite din partea autorităților de stat. Acestea, în mod perfid, și-au mascat intențiile diabolice de a destabiliza o latură foarte importantă a Bisericii străbune, și anume monahismul, prin emiterea unor legi (decrete) care loveau crunt în cinul monahal. Observând forța extraordinară a monahismului românesc, care a dat Bisericii și istoriei neamului oameni destoinici, mari patrioți, iubitori de frumos și bine, dreptate și adevăr, autoritățile de stat au inițiat multe legi care urmăreau desfiin­țarea în timp a cinului monahal sau cel puțin reducerea numărului călugărilor și călugă­ri­țe­lor, așa încât aceștia să poată fi ușor de urmărit și controlat. După aplicarea prevederilor Decretului 410/1959, acțiunile sufocante au continuat şi foarte multe aşeză­minte monahale au avut de suferit.

Cu toate acestea, cei care au avut dorinţă fierbinte către viaţa îngerească au dovedit mult curaj, râvnă misionară, s-au inspirat întotdeauna din scrierile Sfintei Evanghelii şi ale Sfinţilor Părinţi şi au păstrat neîntreruptă legătura cu Biserica, cu comunităţile parohiale sau chiar cu duhovnicii obştilor monahale.

Astfel, Casandra Gâda, născută la 17 octombrie 1916, în satul Rădășeni, din părinții Grigore și Parascheva, a urmat în satul natal patru clase primare. Deși era mai mare cu 14 ani decât sora ei, Natalia, au intrat împreună în obștea Mănăstirii Râșca în anul 1952 și a fost călugărită în timpul stăreției stavroforei Nimfodora Baltag, stareța mănăstirii, primind la călugărie numele Xenia. A fost exilată (înlăturată) din mănăstire împreună cu sora ei și cu celelalte călugărițe în 1960 și a trăit multă vreme în satul natal, până când s-a închinoviat la Mănăstirea Vorona, fiind chemată de către stareța stavrofora Teofana Scântei, în anul 1975.

În această mănăstire a făcut ascultare cu multă dragoste la croitorie, într-un mic atelier, lucrând pentru obștea mănăstirii. A respectat regulile vieții monahale și a fost demnă, după cum mărtu­ri­sește despre ea maica stareță stavrofora Teofana Scântei. A trecut la cele veșnice la 18 ianuarie 2002 și a fost îngropată în cimitirul Mănăstirii Vorona. Înainte de a merge la mănăstire, maica Xenia era una dintre cele mai bune croitorese ale satului Rădășeni, îndeletnicire pe care avea să o continue și în aşezămintele monahale, precum şi în perioada decretului, câștigând câte un bănuț din această meserie la casa părintească.

Sora ei, Natalia Gâda, născută la 3 februarie 1930, a studiat șapte clase la școala din satul natal Ră­dă­șeni și a intrat în obștea Mănăs­tirii Râșca în anul 1952, unde a ră­mas până în 1960. A fost apoi an­gajată la Filatura de In și Câne­pă din Fălticeni, județul Suceava, și s-a închinoviat la Mănăstirea Vorona în anul 1988, după pensionare.

Conform aprobării Centrului eparhial Iași cu numărul 8.153 din anul 1990, a primit tunderea în monahism cu numele Neonila. Tunderea a fost săvârșită de către arhimandritul Mitrofan Băltuță, Exarhul mănăstirilor din Arhiepiscopia Iașilor, stareță a Voronei fiind atunci stavrofora Teofana Scântei.

În ultimii ani ai vieții a îndeplinit mai multe ascultări. Avea să înțeleagă valoarea trăirii în mănăstire după ce cunoscuse vreme de mulți ani încercările Decretului 410, lucrând ca muncitoare pentru a câștiga o bucată de pâine la Filatura de In și Cânepă din Fălticeni, unde se întâlneau atunci mai multe călugărițe, care pentru o perioadă de timp au lucrat și ele în aceeași întreprindere, până când s-a putut reîntoarce la mănăstire.

Maica stareță Teofana Scântei afirma că a fost o monahie supusă, ascultătoare și avea întotdeauna zâmbetul pe buze. A trecut la cele veșnice în ziua de 30 septembrie, anul 2008, fiind îngropată în cimitirul Mănăstirii Vorona.

În vremea decretului, când au petrecut un timp în casa părintească din Rădășeni, maicile Neonila și Xenia, împreună cu familia Ion și Alexandra Gâda și cu alte rudenii au călătorit la mai multe mănăstiri din țară, dar mai ales din ținutul Neamțului. Doreau adeseori să lase pomelnice, mai ales pentru cei adormiți, acolo unde se făcea Liturghie zilnică, poposind astfel la mănăstirile Neamț, Vovidenia, Secu, Sihăstria, Râșca, Slatina, precum și în alte locuri. Aveau o mare bucurie ca să știe că sunt pomenite la altarele acestor mănăstiri. Au fost fascinate de frumuseţea ctitoriei de la Curtea de Argeş sau a celor brâncoveneşti, care au rămas adânc înrădăcinate în mintea lor.

De asemenea, ele au găzduit pentru perioade mai lungi sau mai scurte de timp pe nepoții din familia lor (familia Ion Gâda din Piatra Neamţ), care veneau la Mănăstirea Vorona pentru rugăciune, pentru liniște, învățându-i și pe aceștia tainele credinței și chiar ajutându-i să treacă peste încercările vieții lor.

Cele două călugărițe au înfruntat valurile potrivnice și au dorit să-și încheie viața în Mănăstirea Vorona, unde stărețește fosta lor colegă de la Râșca, stavrofora Teofana Scântei. Ele au înțeles și urmat cuvintele Domnului: „În lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea...” (Ioan XVI, 33).