Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Mormântul gol

Mormântul gol

Un articol de: Christian Crăciun - 28 Apr, 2019

Nu există în literatura lumii, nici în tragedii, nici în epopei, scenă mai cutremurătoare decât cea a Pătimirilor lui Hristos. Descrisă cu toate detaliile. Fiind un climax, momentul nu este însă un deznodământ. Așa cum îl prezintă, îngust naturalist, unele perspective filmice contemporane. Faptul că, după Răstignire, mai urmează ceva mută importanța narativă a întregului text evanghelic spre acest ceva. Spre urmare. Aici este secretul creștinismului, în acest mormânt gol, atât de sugestiv și iconografic. Moartea ne găsește, inevitabil, dar pe Hristos Cel mort pe cruce nu-L găsește nimeni. Scena Învierii ca atare, ca eveniment văzut, la care sunt prezenți martori, lipsește din Evanghelii. Pentru că ea nu este un eveniment din ordinea lumii, ca atare, nu poate fi relatată. Este literalmente dincolo de capacitatea noastră de înțelegere. Nu este, mai ales, un miracol, precum învierile pe care le făcuse posibile Iisus. Acelea erau o întoarcere de la moarte la viață. A lui Iisus este o biruință definitivă asupra morții. „Cu moartea pre moarte călcând.ˮ Indiciul ei este un semn vid, acest mormânt gol în care zace abandonat, într-o „montareˮ cinematografică perfectă, doar giulgiul. Anamnesis al trupului care a fost viu, a murit și se va ridica la ceruri în slavă. Nu înainte de a coborî în iad. „În mormânt cu trupul și în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul și pe scaun ai fost, Hristoase, cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, toate umplându-le Cela ce ești necuprinsˮ, spune cântarea liturgică. Este un fel de „ultimă datorieˮ înainte de-a Se ridica de-a dreapta Tatălui. Adam este recuperat. Satana se prăbușește. Iisus coboară. Există o expresie: „moarte subităˮ, care vrea să descrie apariția instantanee, fulgerătoare, neanunțată de nimic, accidentală, a morții biologice. În ordine spirituală, aici este exact invers: moartea este îndelungă, începe din chiar clipa nașterii, cum ne spun Părinții filocalici, Învierea, în schimb, este o smulgere instantanee, o schimbare de traiectorie pe o altă orbită existențială, ceea ce, la fel ca în fizică, se petrece cu producerea de lumină. Lumina care înconjoară trupul în splendoare. Ne punem întrebarea, provocată de mintea noastră limitată: cum se va petrece această înviere a noastră? Iisus Însuși fusese ­chestionat la modul acesta matematic, „mecanicistˮ („La înviere, când vor învia, a căruia dintre ei va fi femeia? Căci toți șapte au avut-o soțieˮ Mt. 12, 23). Evident că nu se poate da răspunsul în acești parametri, și Iisus refuză să Se lase atras în capcana lecturii literale.

Căci Învierea nu mai este sub jurisdicția acestui cum, nu mai este sub puterea modalității. Nu mai există verbe după înviere, mai bine zis nu mai există timp și mod verbale. De aceea ar trebui să nu ne mai risipim energia încercând să-l lămurim, naiv, pe acest cum va fi? Pur și simplu nu ne este dat! Continuitatea între Buna Vestire adusă unei fecioare că va naște Prunc și giulgiul lepădat la mormânt este continuitatea unei alte ordini. În care apa este vin, orbul își recapătă vederea, credința/dragostea îl învie pe cel drag, leprosul se curăță, iar plata „zilei de muncăˮ se face după o aritmetică divină, nu după cea negustorească. „Sunt și trupuri cerești, și trupuri pământești; dar alta este slava celor cerești, și alta a celor pământești/.../ Așa este și învierea morților: se seamănă (trupul) întru stricăciune, înviază întru nestricăciune. Se seamănă întru necinste, înviază întru slavă, se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putereˮ (1 Cor. 15, 40, 42, 43). Observăm că, vorbind de Înviere, gândul ne duce automat la trup, și nu la suflet!

De fapt, Învierea este nu fantastică „supraviețuireˮ biologică ori „reîntrupareˮ. Nici evanescentă muzică aeriană a sufletelor. Nu există decât o singură întrupare, cea a Fiului lui Dumnezeu Cel mult iubit. Învierea este altceva, descoperirea Splendorii ultime și definitive a Cerurilor. „Și după cum toți mor în Adam, tot așa, toți vor învia în Hristosˮ (1 Cor. 15, 22). „Căci dacă am fost altoiți pe El prin asemănarea morții Lui, atunci vom fi părtași și ai învierii Lui...ˮ (Rom 6, 5).