Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Moștenirea

Moștenirea

Un articol de: Ștefan Mitroi - 21 Iun, 2019

- Eu o să plec pe aci-încolo și vreau să rămâi cu ceva de la mine!

- Unde, unchiule?, am întrebat eu din mijlocul odăii.

- Așa vorbește el în dodii, am auzit-o strigând din camera alăturată pe nevastă-sa.

- Tu să taci!, a răbufnit unchiul Dudică din patul în care zăcea de câteva săptămâni.

Se făcuse mic de tot. Abia se mai vedea de sub plapumă.

- O să afli tu unde, mi-a răspuns el cu întârziere. În orice caz, destul de departe de aici, chiar dacă tu o să-i vezi ducându-mă în cimitirul din vale.

Era fratele mai mare al tatei, de care mi-era la fel de drag ca de tata.

Patul era așezat în dreptul geamului. Unchiul mi-a făcut semn să mă apropii și, ridicându-se cu mare efort în capul oaselor, a privit afară în depărtare.

- Ți-o las ție!, a zis apoi.

- Ce, unchiule?

- Linia orizontului. Uită-te bine la ea. O să fie toată a ta! Și-ți mai las și berzele alea ce tocmai se întorc la cuiburi. Spune dacă le vezi!

- Cum să nu! Trec în zbor pe deasupra câmpului.

- Sunt ale tale. Câmpul nu pot să ți-l dau, dar florile de pe el, da. Și fântâna aia ce se vede lipită de orizont. Și plopii din spatele fântânii.

- Și plopii?, m-am mirat eu.

- Stai că nu am terminat. Îți mai las și cerul. Nu tot, cât se vede pe fereastră!

Începuse să plouă afară.

- Îți las și ploaia!, s-a înseninat dintr-odată unchiul. Ca să nu mai vorbesc de curcubeu. E al tău, dar cu o condiție. Să le dai și altora voie să se bucure de el!

- Așa o să fac, unchiule. Îți promit!

- Și-ți mai las și cântecul cucului. Crezi c-o să-i poți purta de grijă?

- Nu e prea mult pentru un copil, Dudică?, s-a auzit iarăși gura nevesti-sii de alături.

- Tu să nu te bagi, ai înțeles?, a strigat la ea fratele tatei.

- Zi bogdaproste, mi-a cerut unchiul înainte să plec.

- Bogdaproste!, am spus cu ochii în lacrimi.

- Ia și briceagul ăsta, mi-a mai zis el, căutând cu înfrigurare sub pernă.

L-am luat și am ieșit pe ușă.

A doua zi, unchiul s-a ținut de cuvânt, a plecat unde zisese.

Linia orizontului, berzele, cerul, ploaia, curcubeul, florile câmpului, fântâna și cântecul cucului sunt ale mele și acum. Briceagul l-am pierdut. Poate unde am uitat să spun, atunci când l-am primit, bogdaproste.