Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Muntele de gheață

Muntele de gheață

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Ștefan Mitroi - 17 August 2018

Râdeam de ea. Dar ce mai râdeam! Și nu fiindcă era bătrână, ci pentru că umbla toată ziua pe drum cu un coș de nuiele, în care zicea că strânge urmele fiului său, ce plecase în lume, uitând să mai vină pe-acasă.
Măcar cu atâta să rămân și eu de la el, spunea femeia, întorcându-se seara cu coșul acela în spate. Zicea că e plin!
Sunt urmele lui peste tot, se bucura ea, n-o să ajung să le culeg niciodată pe toate!
Dimineața o vedeai iarăși căutând prin țărână pașii pe care îi făcuse pe ulițele satului cel dispărut.
Noi nu-l văzuserăm niciodată. Nu știam cum arată. Dar și dacă-l vedeam, l-am fi uitat, pentru că se scursese o groază de vreme de la dispariția lui. Nu se putea ca vântul să nu-i fi risipit urmele. Sau să nu i le fi șters ploile în tot acest timp!
Mai mult ca sigur bătrâna era o mamă nebună!
Și noi râdeam ca proștii de nebunia ei. Am fi râs mai departe, dacă nu se întâmpla ca, într-o seară, ea să ne roage s-a ajutăm să ridice coșul pe umeri. Zicea că n-a fost niciodată atât de greu.
Ne-am uitat în coș și-am văzut că e gol!
M-am repezit chiar eu să-l iau de jos, dar n-am putut să-l clintesc. A mai venit cineva, însă nici în doi n-am reușit să-l ridicăm.
Bătrâna s-a descurcat până la urmă singură și-a plecat, fără să scoată o vorbă, spre casă.
Nouă ne-a înghețat râsul pe buze. Cu toate că era vară, s-a transformat într-un munte de gheață râsul nostru. Un munte care nu s-a topit nici acum!