Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Musulmani şi creştini la începuturile islamului

Musulmani şi creştini la începuturile islamului

Un articol de: Nicolae Achimescu - 27 Dec, 2009

Aşa cum se precizează în Coran, nu există nici un dubiu că Mahomed i-a cunoscut pe creştini, dar şi grupările iudaice din oazele de la Mecca şi Medina, cu mult înainte de a-şi profila propria religie. În perioada de mare extensiune a islamului, respectiv la începuturile sale, numărul creştinilor era foarte ridicat cu precădere în ţările vecine Peninsulei Arabiei, şi anume în Siria, Palestina, Irak, dar şi în Etiopia. În Arabia, încă din perioada primară a creştinismului, numărul credincioşilor a crescut consecvent (cf. S. H. Griffith, „Christians and Christianity“, în Encyclopedia of the Qurâan, vol. I, Leiden, 2001, p. 307). Între secolele IV-VI, creştinismul s-a răspândit, în principal, într-un spaţiu pe care mai târziu islamul îl va converti. La rândul său, Mahomed n-a făcut altceva decât să se poziţioneze într-un spaţiu în care era presat în permanenţă de prezenţa iudaică şi creştină de pe coasta Mării Roşii şi Arabiei de Sud. Indiscutabil, lucrul acesta l-a ajutat, în sensul că, dincolo de interesele comerciale ale soţiei sale din Siria şi ţările învecinate, a reuşit să înţeleagă cu mult mai bine mesajul creştinismului.

La început, Mahomed n-a aşteptat de la iudei şi creştini nimic altceva decât validarea sa ca profet şi trimis al lui Dumnezeu. La rândul său, el îi considera pe iudei şi creştini drept receptori ai unei revelaţii anterioare, cu mult superioare celor păgâne, cum ar fi, de pildă, cele legate de politeismul preislamic. Aşa se explică faptul că, încă din perioada de la sfârşitul erei meccane, el îi numea pe evrei şi pe creştini „popoare ale Scripturii“ (ahl al-kitab). Nu o făcea însă în zadar. Aştepta de la ei să-l recunoască drept ultimul profet, profetul arabilor, cel care le-a adus acestora Coranul, mesajul lui Dumnezeu în limba arabă. O făcea pentru că, la rândul său, Îl recunoştea pe Iisus drept „profet“ (nabiy), ca „trimis“ (rasul) şi slujitor (âabd) al lui Dumnezeu. Pe de altă parte, virtuţi precum înţelepciunea, dreptatea, iubirea din mesajul lui Iisus Hristos vor fi foarte utile pentru Coranul de mai târziu (vezi N. Robinson, Christ in Islam and Christianity. The Representation of Jesus in the Qurâan and the Classical Muslim Commentaries, Macmillan, 1991, p. 37).

Mahomed s-a distanţat repede de evrei, imediat după refugiul său de la Mecca la Medina (622), eveniment care marchează începutul erei musulmane. În Coran (5, 82), evreii şi păgânii sunt etichetaţi de cele mai multe ori ca adversari ai credincioşilor musulmani. Nu acelaşi lucru, cel puţin în această perioadă, este valabil pentru creştini. Coranul subliniază, dimpotrivă, evlavia, iubirea, smerenia şi credinţa creştinilor (5, 82-83). Această atitudine este, din păcate, pe termen scurt. Imediat au început să apară reproşuri la adresa creştinismului şi comunităţilor creştine. Între altele, creştinilor li se reproşa faptul că ar fi falsificat revelaţia primordială, că ar fi înlocuit, chipurile, adevărul prin minciună (3, 71).

Evreii şi creştinii au avut de ales încă din vremea lui Mahomed, dar mai ales după aceea, între a se converti la religia islamică sau a o respinge şi a se declara supuşi stăpânirii musulmane. Ca supuşi, beneficiau de o anume autonomie religioasă, dar rămâneau pe mai departe cetăţeni de rangul al doilea, trebuind să plătească tributul corespunzător acestui statut (9, 29). Starea de „protejaţi“ (dhimmi), conferită de stăpânirea islamică creştinilor, era una, de regulă, plină de dezavantaje juridice, iar creştinii şi evreii au rămas totdeauna, în spaţiul islamic, cetăţeni de rangul al doilea.

Cu mult mai accentuat decât scrierile islamice timpurii sau Coranul, teologii musulmani de mai târziu susţin, nici mai mult nici mai puţin, că religia creştină ar fi una post-coranică, apărută, chipurile, din falsificarea islamului. Din această perspectivă, islamul n-ar fi altceva decât religia primordială a umanităţii. Creştinii s-au înstrăinat doar de revelaţia primordială islamo-coranică (98, 6). În viziunea coranică, toţi cei care nu împărtăşesc credinţa islamică vor avea parte de „focul iadului“ (ibidem). Apologeţii musulmani de mai târziu, invocând de fiecare dată Coranul (3, 110), n-au făcut altceva decât să acuze Occidentul de marile provocări sociale precum alcoolism, prostituţie, homosexualitate, consum de droguri etc. Criza actuală a Occidentului nu poate fi soluţionată, în opinia apologeţilor musulmani, decât printr-o autentică „defalsificare“ a creştinismului. O defalsificare pe care teologii musulmani şi-ar dori-o în favoarea convertirii cât mai multora şi cât mai degrabă a creştinilor la islam.