Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Naşterea Domnului şi bătrânul Moş Crăciun

Naşterea Domnului şi bătrânul Moş Crăciun

Un articol de: Aurelia Bălan-Mihailovici - 29 Dec, 2018

Numele vechi şi popular al sărbătorii Naşterii Domnului, Crăciunul, specific limbii române, a stârnit interesul deosebit al tuturor cercetătorilor care s-au ocupat de etimologie. Ceea ce frapează astăzi, la acest nume, este faptul că, iniţial, a fost folosit numai ca nume de botez, astăzi, acest prenume a cunoscut o dezvoltare mai mare în cadrul numelor de familie, al toponimiei şi al numelor de flori, mai ales ale acelora care înfloresc în preajma Crăciunului, toate fiind indicii semnificative pentru vechimea cuvântului în limba română.

Lingviştii români şi cei străini s-au străduit şi se străduiesc şi astăzi să găsească „piatra filosofală” a etimologiei lui în afara evenimentului special pe care îl semnifică această vocabulă. Ultima teorie, acceptată în mare măsură și de specialişti, are în vedere termenul latinesc „creationis” cu sensul de „procreare”, „creare”, creaţie”, şi nu cel de al doilea termen latin „natales, ium” cu sensul clar de „naştere”, „origine”, termen păstrat în toate limbile romanice cu sensul de Crăciun sau Naşterea Domnului.

Dar de unde moşul în sintagma Moş Crăciun?

Din explicaţiile oferite de cercetătorul Christian Ionescu, autorul Micii enciclopedii onomastice, reţinem una dintre ideile sale care ne este utilă în demersul logic al demonstraţiei noastre. Într-o cronică din Novgorod din anul 1143, cuvântul în discuţie desemna solstiţiul de iarnă, chiar numele unei divinităţi a iernii, o idee la care se adaugă o singură precizare, făcută de N. A. Constantinescu, autorul Dicţionarului onomastic român, cu privire la această sursă: „personificat în folclor - Moş Crăciun” (DOR). Sintagma Moş Crăciun constituie punctul nostru central pe care se axează înlănţuirea de fapte, provenite din surse interdisciplinare, spre a dovedi că cele două cuvinte alăturate au un sens nou de mare adâncime spirituală.

Cuvântul moş a fost explicat multă vreme de către lingvişti ca un derivat regresiv de la moaşă, o vocabulă veche românească, a cărei etimologie este explicată printr-o trimitere cu confer ca o posibilă înrudire cu albanezul moshe - „vârstă”. Peste zece ani, profesorul universitar Grigore Brâncuşi repune în discuţie termenul şi îl declară „cuvânt autohton” în cartea sa Vocabularul autohton al limbii române. A fost recunoscut, astfel, termenul Crăciun ca fiind un „cuvânt autohton geto-dac”, opinie însuşită şi de lingvistul, specializat în slavistică, Gheorghe Mihăilă, în lucrarea sa închinată termenilor din limba veche românească, Dicţionar al Limbii Române Vechi.

Nici unul dintre cei doi cercetători nu a avut în vedere și sensul primar al termenului moş, prin care se explică alăturarea lor în sintagma românească Moş Crăciun. În acest caz, important este faptul că în primul sens al acestui cuvânt nu avem de a face cu sensul „bătrân”, atribut al vârstei înaintate, ci cu un sens opus acestuia, cel „vlăstar”, „mlădiţă”, prin analogie, „fiu” sau „moştenitor”, sensuri înregistrate în limba greacă veche: „móschos” şi „moscheía”, de aici și termenul românesc moşie, adică „proprietatea primului exemplar al unei familii, care este lăsată moştenire spiţei neamului”.

În limba română veche nu este atestat acest sens de „vlăstar” sau „fiu” al cuvântului moş, dar există verbul derivat de la moş, „a moşí”, cu sensul de „a scoate moşul”, „a aduce pe lume moştenitorul”, al cărui sens figurat este cel de „întemeietor”, „cap”. Astfel, în Vechiul Testament, „moşul şi moaşa” sunt numiţi protopărinţii, Adam şi Eva, întemeietorii neamului omenesc, sens întâlnit în Biblia de la Bucureşti (1688), sau în Letopiseţul lui Grigore Ureche care scrie: „Am aflat cap şi începătură moşilor de unde au izvorât în ţară” (citat redat în DLR, s.v. moş).

Anunţarea venirii lui Mesia, ca trimis al Tatălui, este fãcută de profeţii mesianici ai Vechiului Testament și este exprimată în modul cel mai clar în Cartea lui Isaia: „O mlădiţă va ieşi din tulpina lui Iesei şi un lăstar din rădăcinile lui va da. Şi se va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu, duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al bunei credinţe” (Isaia 11, 1-2). Prin acest sens al cuvântului moş se clarifică şi bătrâna sintagmă Moş Crăciun. Cel care se întrupeazã şi se naşte este Întemeietorul creştinătăţii, aşa cum Adam este cel prin care s-a creat umanitatea.

Părintele Dumitru Stăniloae, într un articol, intitulat Moş Crăciun, „moşul Naşterii lui Hristos”, apărut în suplimentul Lumea Creştină al ziarului „România liberă”, scrie cu claritate: „Hristos este Fiul unui Tată fără început în sensul unui ascendent primordial. Dacă sensul lui «moş», cel de «începător», «întemeietor», a putut fi clarificat, fiind atestat în textele vechi cu conținut biblic, să încercăm să-l descifrăm şi pe cel de-al doilea termen al sintagmei «Moș Crăciun», vocabula «Crăciun, sinonim pentru sărbătoarea Naşterii Domnului. Acest nume are la bază o sintagmă folosită în prima parte a culturii creştine bizantine, când cultul în Biserica răsăriteană era practicat și în limba greacă şi când se utiliza sintagma «Gennéseos tou Hrístou», termenul literar pentru «Nașterea Domnului», iar în limba vorbită, în limba populară, acest nume al sărbătorii era cunoscut în forma contrasă «Christu génna», adică Naşterea lui Hristos sau Hristos S-a născut, care putea fi și o formă de salut în timpul sărbătorii ca aceea de la Paști, «Hristos a înviat!» sau «Hristos S-a Înălțat!»”.

Ca și în cazul altor nume, odată cu neînţelegerea lor de către vorbitorii de limbă greacă, dar de altă etnie decât cea grecească, prin uitarea și neutilizarea termenilor s-au şters sensul și transparenţa lor și expresia sau cuvântul s-a opacizat, astfel că a început deteriorarea formei fonetice iniţiale, cristalizându-se forme orale noi: Cristuiena, Cristuina, Cristúna, Crăstúna, Crăşúna, Crăciúna, Crăciunică, Crăciun, forme din ce în ce mai îndepărtate de construcţia iniţială, prin deteriorarea fonetică în cadrul exprimării orale.

Marele teolog Dumitru Stăniloae, cel care a tradus din limba greacă Filocalia, adaugă, cu logica traducătorului foarte bine informat și cunoscător al istoriei Bisericii răsăritene și al limbii grecești, că prin această sintagmă a noastră, Moș Crăciun, avem de-a face cu Moșul Nașterii lui Hristos: „Moşul Naşterii lui Hristos, prin care se adevereşte încă o dată de unde a venit creştinismul şi când, în vremurile apostolice. Deci din două cuvinte deosebite a rezultat o noţiune unitară. Nu este undeva un Moş Crăciun şi altundeva Iisus Hristos”. Deci Crăciun, forma regresivă de la numele popular feminin, Crăciuna, a devenit un nume neutru şi înseamnă Naşterea lui Hristos sau „Hristos S-a născut”, legat direct și în mod obligatoriu de Nașterea lui Hristos.

Din punct de vedere lingvistic, cele două cerinţe ale unei etimologii corecte, evoluţia fonetică şi cea a conţinutului semantic, se află în deplină armonie. În plus, trebuie știut că romanitatea creştină exprimă acest minunat eveniment prin păstrarea termenului din limba latină natales „naştere”, prin care este menţinut conceptul primar al Naşterii Fiului lui Dumnezeu, în limba franceză Noël, în limba italiană Natale și în spaniolă Natividad (popular), Navidad, noţiune care a fost exprimată şi în limba română veche prin prenumele de origine latină, Enata, cu variantele, Enăscuţ, Enăscuţă, deci cu referire la Nașterea lui Iisus Hristos.

În noua structură românească a sintagmei, Moş Crăciun, accentul cade pe moş, deoarece acesta este văzut în mitologie, ca un continuator al lui Saturn (la romani), Cronos (la greci), Seb (la fenicieni), Zalmoxis (Zeul moş sau întemeietorul), la daci. Lingvistul, Pericle Papahagi, într-un studiu despre semnificația și etimologia vocabulei Crăciun, a propus o sintagmă latinească, Christi jejunium, pentru a explica și forma de feminin, Crăciuna, cu o mare frecvenţă în limba populară, atât de mare încât s-au creat numeroase legende, în care apare un personaj Crăciuna, un nume care are şi forme derivate, Crăciunoae, Crăciuneasă. Crăciuna, potrivit unei legende, ar fi fost soţia lui Crăciun, păstorul şi stăpânul staulului, o femeie pricepută şi inimoasă care „L-a moşit pe Iisus”: „Soţia lui Crăciun o primeşte într-ascuns şi moşeşte pe Iisus, faptă pentru care Crăciun îi taie mâinile, iar Fecioara Maria îi lipeşte mâinile la loc. Minunea îl converteşte pe Crăciun la creştinism”.

În chip de concluzie, etnologul Romulus Vulcănescu remarcă: „Crăciun este o făptură sacră care simbolizează, prin excelenţă, tipul creator, ... iar în mitologia geto-dacă e posibil să fi fost reprezentat printr-un strămoş care simboliza echilibrul elementelor în stadiul facerii lor, al începutului procesului celor necreate şi nedate în vileag. Pe pământ marcheazã hierofania timpului sacru în solstiţiul de iarnă, a capului de an.

Prin această analiză etmologică se poate explica chiar și atestarea sensului primar al vocabulei crăciun, aceea care marchează începutul solstiţiului de iarnă și care s ar fi aflat sub dominația unei zeități, sens prezent în Cronica din Novgorod din anul 1143, citat în lucrarea lui Christian Ionescu.

Lipsa documentelor româneşti trebuie suplinită prin refacerea arealului lingvistic european şi această refacere constă în corelarea tuturor datelor furnizate de cultura europeană şi de cea românească. Faptul că termenul Crăciun este atestat în forma Krecsun, cu sensurile: 1. Natalis; 2. Nume dat lunii decembrie, sunt primele explicaţii pe care le găsim în dicționarul intitulat, Anonimus Caransebesiensis, un dicționar de limbă românească veche din secolul al XVI-lea, precum și dicționarele în care găsim prezenţa vocabulei Crăciun ca moştenită și în dialectele aromân şi megleno-român, fapt care indică, cu claritate, că este un termen românesc foarte vechi, ce poate fi încadrat cronologic cu mult înainte de secolul al VI-lea, iar după sec. al X-lea a fost preluat de toate limbile slave din arealul balcanic, dar şi de maghiari, desigur, după creştinarea lor.

Un alt izvor cu o informație prețioasă este cel al lui Teodor Corbea, Dicţionarul latin român (1691-1702), un dicționar explicativ al multor termeni, printre care și numele dat lunilor. Acest dicționar este interesant prin relația făcută între culturi în care este amintit, de pildă, numele Posideon și explicat pentru limba greacă „Graecis est mensis”, pe care noi o chemăm luna Crăciunului, dechemvrie”. Deci, luna lui decembrie, în greacă, era și Poseidon, iar la noi, Crăciun, deci numele sărbătorii Nașterii lui Hristos, alături de Undrea, un nume primit după numele Sfântului Andrei.

Pentru a se ajunge la adevăr, adică la istoria culturii reale a spaţiului românesc, investigaţia lingvistică trebuie făcută după modelul arheologic, prin descoperirea straturilor lingvistice și culturale suprapuse de-a lungul celor două milenii. Peste limba geto-dacilor este suprapus stratul latin clasic, apoi cel grec, slavon și neogrec, adevărate sedimentare cronologice în istoria cultului liturgic bizantin, ce a aparţinut României Orientale, adică Imperiului Roman Bizantin, cel care cuprindea spațiul creștin, cunoscut în istoria culturii româneşti sau valahe ca un spațiu ce a fost creștinat atât în nordul, cât şi în sudul Dunării, între secolele I-IV.

În ceea ce privește data de 25 decembrie a sărbătorii Nașterii Domnului (Crăciunul), trebuie menționat faptul că împăratul creștin Sfântul Constantin cel Mare a hotărât înlocuirea sărbătorii Natalis solis din cultul păgân, zi de sărbătoare a zeului persan Mithra și a solstițiului de iarnă, în 25 decembrie, cu Natalis Domini (Nașterea Domnului) în întreg imperiul, spre a asigura unitatea acestuia din punct de vedere religios.