Năvod de cântece

Săptămâna trecută, în dimineața zilei mele de naștere, am fugit acasă, adică în locul în care am venit pe lume, sfâșiat de dorința de a sta câteva ceasuri pe prispa casei unde s-a așezat mama înainte să mă nască. Nu mai erau nici mama, nici prispa acolo.

Rămăseseră însă câteva lucruri neschimbate: salcâmii ce tocmai înfloriseră, cerul deasupra salcâmilor și Carul Mare pe cer, chiar în dreptul casei noastre și în dreptul absenței mamei, parcă un pic și în dreptul nașterii mele.

În timp ce mă pregăteam să ciocnesc un pahar de vin cu absența tatei, a trecut cântecul unei mierle pe drum și, văzând atât de multă singurătate în curtea noastră, a deschis poarta și-a intrat, apropiindu-se de mine. L-a urmat la câteva minute cântecul cucului. Apoi cântecul unei pupeze.

S-a umplut până seara curtea de glasuri de păsări. Stăteau toate cu mine la masă, ca să nu mă simt singur. Cum să le spun că mai erau cu mine și cele două absențe, pe care le tot îmbiam cu vinul negru din pahar?

Nu beau întuneric mamă, ziceam. Gustă și o să vezi că e vin. Mama nu mai deosebea vinul de întunericul nopții, căci se făcuse noapte între timp. Tata nu mai deosebea primul cântat al cocoșilor de prima lui moarte.

Eu nu mai deosebeam miezul nopții de miezul pâinii din care ciuguleau strigile.

Și s-a crăpat dintr-odată de ziuă. Și din toate glasurile acelea de păsări s-a țesut un năvod ce se vălurea peste salcâmi și peste casa noastră întruna. Și s-a prins nașterea mea tot mai bătrână în ochiurile lui, balansându-se ca într-un leagăn peste lume.

Acolo e și acum.

Jos pe pământ veghează absența prispei de altădată, gata s-o prindă în brațe, în caz că năvodul de cântece se rupe cumva și cade!