Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Nedumeriri

Nedumeriri

Un articol de: Constantin Cucoș - 19 Mar, 2012

Orice deplasare într-un spaţiu străin - într-o altă ţară, de pildă - este însoţită de un registru de trăiri paradoxale: vrei şi nu vrei să părăseşti poziţia ştiută, obişnuită, confortabilă. E un alt mod de a-ţi ieşi din fire. Primul gând care premerge întreaga acţiune e că trebuie şi chiar că e bine să pleci: e o datorie profesională, o ocazie de a învăţa lucruri noi, un prilej de a reorganiza fapte, priorităţi, proiecte. Cauţi, nu-i aşa, cât mai multe argumente care să te mişte din loc. Cu cât termenul plecării se apropie, începe grija sau stresul. Până la urmă, toate se adeveresc a fi bune şi frumoase. Cel mai bine e când te întorci, nu când pleci. Întoarcerea este resimţită ca o victorie, ca o ocazie de a pune în balanţă doar câştigurile: ce lucruri noi ai mai aflat, ce oameni ai mai cunoscut, ce chestii inedite ai mai văzut.

Multe ţi se pot întâmpla într-o singură zi: la prima oră, compui şi trimiţi un răspuns cu o miză mare, prin email, către o altă universitate; apoi, primeşti vizita unui potenţial doctorand şi îţi aduci aminte că în ultima lună au mai trecut vreo cinci pretendenţi (cam mulţi vor asta, nu se mai poate fără...); pe la zece, semnezi un teanc de certificate pentru absolvenţii de acum doi ani (întotdeauna există un decalaj între timpul studiilor şi momentul certificării acestora); la unsprezece, te întreţii cu o delegaţie de colegi de la o universitate din Franţa; ceva mai târziu, te vizitează fosta şi buna ta profesoară de istorie din liceu, acum pensionară; la prânz, tragi o fugă la rectorat pentru a discuta cu prorectorul de specialitate procedurile de echivalare a studiilor de rang preuniversitar în studii de licenţă în conformitate cu un recent ordin de ministru... şi altele, şi altele...

O mare densitate de acţiuni pe unitatea de timp, încât toate trec repede, fără să te solidarizezi cu ele, fără să le savurezi... O îngrămădire de acţiuni care afectează sensibilitatea şi memoria noastră. Altădată, doar unul dintre faptele invocate mai sus se putea constitui într-un reper al anului. Acum, toate acestea se întâmplă în jumătate de zi. Mi-aduc aminte că, pentru bătrânii din satul meu, mersul la oraş (în Iaşi, la circa 20 de kilometri distanţă) se constituia într-o întâmplare rară, chiar nodală. Pregătirea se transforma într-un adevărat ritual, iar secvenţele evenimentului deveneau prilejuri de aducere aminte pentru ani întregi, poate chiar pentru întreaga viaţă. Se putea trăi aşa, în lentoarea vieţii, după cum se poate şi acum, în tumultul ei. Câteva întrebări ne dau totuşi târcoale: cum o fi mai bine; cum putem extrage mai multă bucurie din evenimentele ce ni se întâmplă?; raritatea nu e un însemn al valorii lor?

Ni se dă de înţeles, la tot pasul, că e bine să fim primii în toate cele: la învăţătură, la locul de muncă, în viaţă. Istoria omenirii reţine doar pe primii, cel puţin pe cei care se plasează aşa la un moment dat şi din anumite puncte de vedere. Se manifestă o propensiune de a ne opri la suprafaţa (era să zic, "înălţimea") lucrurilor, de a valoriza pe cei care ies în faţă, care sunt "premianţi", de a nu vedea ce se întâmplă mai departe, de a nu cerceta cum evoluează oamenii şi faptele lor. Oare nu ar fi cazul să devenim mai atenţi faţă de cei care sunt plasaţi după primii - la secunzi, la cei de pe următoarele "locuri"? Nu cumva şi aceştia urnesc lumea? Aceştia din urmă nu au ceva de zis? Nu merită să fie luaţi în seamă?

Mă gândesc, pe linia interogaţiilor de mai sus, la un singur "caz" în materie de asumare a "secundariatului" şi a smeritei lucrări, aşezări, poziţionări: la Iisus Hristos. Iată ce ne spune în Scriptură: "Dacă cineva vrea să fie întâiul, să fie cel din urmă dintre toţi şi slujitor al tuturor" (Marcu 9:35). "Căci cel ce este mai mic între voi toţi, acesta este mare" (Luca 9:48). "Ştiţi că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mai mari ai lor le stăpânesc. Dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru. Şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă" (Marcu 10:42, 44).

Cum sună această chemare, dacă e să ne raportăm la "logica" noastră şi la chemările vremurilor actuale? Nu-i aşa că ceva nu se leagă? Nu-i aşa că ne este greu să acceptăm starea de "codaş" într-o lume ce ne îndeamnă să fim, de dimineaţa până seara, competitivi? Oare de ce?