Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Nelimitat

Nelimitat

Un articol de: Alexandru Pripon - 10 Noi, 2011

Eram, zilele trecute, prins într-o discuţie foarte interesantă, cu un cunoscut, în locuinţa lui. Deodată, o sonerie stridentă de telefon mobil ne-a întrerupt conversaţia. Interlocutorul meu a răspuns grăbit, fără a-şi cere scuze, şi s-a lansat fericit într-o sporovăială pe cât de gălăgioasă, pe atât de inutilă. Iar eu am devenit, din colocutor, un soi de spion fără voie, martor nedorit la un lung şir de hohote şi de exclamaţii. Conform tuturor regulilor comportamentului civilizat, am făcut câţiva paşi într-o parte, până într-un punct din care să nu mai aud mare lucru. Nici o şansă. Am ascultat, nevoit fiind, fiecare cuvânt şi am simţit, la propriu, cum se scurge prin mine, ca un şarpe cu solzi abrazivi, timpul irevocabil pierdut.

După încheierea celei mai lungi discuţii telefonice la care am asistat vreodată, partenerul meu de conversaţie temporar suspendată a privit în jur, cu mirare. M-a zărit, stând la o distanţă apreciabilă, şi mi-a zâmbit uşor jenat: "Scuze, a trebuit să răspund, era ceva important." "Nici o problemă, mi-am dat seama", am spus, părând naiv. Am acest defect, uneori. "Dar, am continuat, cred că îl costă foarte mult pe cel care v-a sunat. O convorbire atât de lungă..." "A, nu, deloc, mi s-a replicat ca într-o reclamă, suntem în acceeaşi reţea şi în acelaşi grup. Vorbim nelimitat."

Nu ştiu cum o fi prin alte ţări, dar am remarcat că în România se vorbeşte enorm la telefon, în special la cel mobil. Indiferent de vârstă sau de situaţia economică, avem în permanenţă multe de spus şi optăm pentru cele mai avantajoase planuri tarifare, cu multe minute incluse. A devenit un lucru banal să vezi pe stradă persoane care merg, adâncite în lungi conversaţii, fiind ocolite cu greu de ceilalţi trecători. De asemenea, nu mai este de mult timp ceva neobişnuit ca un conducător auto să vorbească la telefon, normal (încălcând legea) sau prin hands-free, dovedind că are o atenţie distributivă şi reflexe de invidiat. Chiar şi copiii, de la vârste mici, primesc un "mobil" şi îl folosesc cu multă sârguinţă.

Am ajuns deja la stadiul în care se impune întrebarea: oare ce ne-am face fără telefon? Ar trebui să ne întâlnim cu alţii mult mai des, să discutăm între patru (sau mai mulţi) ochi, fără a mai putea întrerupe conversaţia de câte ori dorim, sub pretextele: "mi s-a terminat bateria", "nu mai am semnal" sau "stai, a apărut ceva urgent, te sun eu mai încolo"? Ori, poate, ar trebui să reînviem tradiţia epistolară? În acest caz, nu ar fi chiar o problemă gravă, am putea folosi în continuare internetul şi messengerul, cu "misive" stupid prescurtate de genul: brb k am cv d fqt (mă întorc imediat, că am ceva de făcut).

Dar, chiar dacă s-ar găsi o rezolvare în ceea ce priveşte comunicarea, cum am mai putea perturba atmosfera unei întruniri, a unei ceremonii religioase, de exemplu, cu maneaua preferată pe post de sonerie a telefonului? Cum am mai putea să defilăm dintr-un capăt în celălalt al bisericii cu "flaşneta" în mână şi cu figura aceea încruntat-preocupată care spune: "Nu am ce să fac, trebuie să răspund, dar nu aici. Din respect, o să răspund afară, deci ascultaţi şi voi melodia asta frumoasă, măcar până la refren..."?

Sunt, desigur, întrebări retorice, incomplete, care nu necesită un răspuns, cel puţin nu unul urgent. Poate, doar, câteva momente de reflecţie privind ceea ce este cu adevărat important în viaţă, timpul pierdut cu nimicuri, fără drept de apel, şi adevăratele costuri ale unui plan tarifar... nelimitat.