Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei „Ni le ciel, ni la terre” - misterul ispășirii afgane

„Ni le ciel, ni la terre” - misterul ispășirii afgane

Un articol de: Elena Dulgheru - 12 Dec, 2015

Un film tulburător prin capacitatea de prindere și cuprindere a misterului, cu accentele sale de trans­cen­dență, în plasa simplității este coproducția franco-belgiană „Ni le ciel, ni la terre (Nici cerul, nici pământul)”, debutul în lungmetraj al artistului vizual și documentaristului Clément Cogitore.

Impus de câțiva ani în lumea artei contemporane (fotografie, instalații video, performan­ce-uri), Clément Cogitore se autode­finește ca fiind `la mijlocul drumului dintre cinema și arta vizuală”. Temele sale declarate sunt legate de înțelegerea actuală a ritualului, memoria colectivă, relația oamenilor cu imaginea pe care o au despre ei înșiși, reprezentarea sacrului și, într-o anu­mită măsură, „sentimentul per­meabilității lumilor”. Teme prin excelență metafizice, abstracte și aparent necinematografice, pornind de la care cu greu s-ar putea imagina un produs filmic valid.
Totuși, debutul său în lungmetraj, prezentat în Săptămâna Criticii la Cannes, a primit Premiul Fundației Gan pentru cinema și Premiul Festivalului interna­țional de film francofon de la Namur, drept care a putut fi văzut și în România în cadrul retrospectivei din acest an „Les Films de Cannes a Bucarest” (aflată la a 19-a ediție).

Atuul important pe care și l-a luat tânărul artist a fost colaborarea cu scenaristul Thomas Bidegain, nume important al cinematografiei franceze, deținător a două Césaruri pentru filmele sale făcute împreună cu Jacques Audiard (cu care a semnat, printre altele, „Un prophète și Dheepan”, ultimul, laureat cu Palme d’Or la Cannes în 2015).

Într-o asemenea formulă și beneficiind de prestația unui actor important, belgianul Jérémie Renier, povestea din lungmetrajul de debut al lui Clément Cogitore a reușit să prindă concretețe și credibilitate.

Filmul, realizat în 2015, este catalogat ca dramă fantastică și are titlul de distribuție interna­țională - mai puțin sugestiv ca originalul - „The Wakhan Front”, ceea ce trimite la thrillerul de război, gen poate mai vandabil, dar căruia filmul nu prea-i apar­ține. În orice caz, cei care îl vor privi din acest unghi vor fi dezamăgiți de lipsa unei acțiuni susținute, a unor personaje și conflicte puternice etc. Acestea sunt, din păcate, și reproșurile multor tabloide internaționale „cu blazon” („The Hollywood Reporter”, „Le Monde”, „Paris Match”...), care, în căutare de expozeuri existen­ția­liste explicite și simboluri arătate cu degetul, nu le găsesc și ratează filmul, cu toate că acesta este suficient alimentat pentru ochiul obișnuit cu limbajul simbolic, cu cheile adecvate de lectură.

Doar două dintre publicațiile pe care am reușit să le panoramez („Télérama” și „La Croix”) sesizează că filmul vorbește, de fapt, despre credință în sensul larg al cuvântului.

Pelicula se folosește de pretextul războiului din Afganistan, surprins într-un moment de pasivitate a confruntărilor armate, deci de uzură nervoasă a solda­ților din trupele de supraveghere internațională (din perspectiva cărora este descrisă acțiunea), pentru a vorbi despre angoasele omului european - dezrădăcinarea de tradiții, pierderea credin­ței și - consecvent - a reperelor existențiale. Toate aceste caverne ies la iveală de la sine (fără vreun discurs analitic sau expozeu psihologist - în asta constă meritul principal al regiei și scenariului) în momentul confruntării solda­ților NATO dintr-o unitate militară, formată majoritar din francezi, de la frontiera afgano-pakistaneză, cu localnicii, dar mai ales cu misterul scris cu majusculă, concretizat în dispa­riția inexplicabilă a unor soldați.

De fapt, primul care dispare este un câine. În somn. Apoi, pe rând, câte un soldat. Se pare că tot în timp ce adorme. Sub ochii năuciți ai camarazilor. Primii bănuiți sunt, desigur, localnicii, niște păstori aparent pașnici și taciturni, veniți din satul din preajmă. Aceștia sunt surprinși executând ritualuri ciudate, ca sacrificarea unei oi, după priponirea ei peste noapte pe o colină din raza vizuală a fortului, spre iritarea lunetiștilor, puși astfel în stare de alertă pe toată noaptea. Se ocupă țăranii musulmani cu magia? Instrumentează ei strategii necunoscute de răpire a inamicului? Razele de infraroșii ale lunetiștilor ostenesc, aparent imbatabile, dar inutile, ore în șir, fără a surprinde nimic. Astfel, ele devin laitmotiv și simbol. Alte fapte de pace sau de război - ca dispariția fizică subită a ființei, sau somnul cel mai banal, consumat pe un teritoriu necunoscut, deci „neexorcizat” (ce greu este să-l faci pe occidental să pronunțe acest cuvânt!) - sunt aduse pe neobservate la rang de simbol și puse în legătură paradoxală cu nevoia noastră de pocăință. Căci oile sunt sacrificate de țărani - aflăm în momentul culminant - într-un loc privilegiat al lui Allah (un fel de vortex periculos), pentru ispășirea păcatelor. Un copil afgan va mărturisi, după ce va fi șantajat, această taină locală în aparență benignă.

Suntem într-un „triunghi al Bermudelor” unde, pe fundalul lipsei de acțiune fizică deprimantă, dominată de prezența apăsătoare a vidului (specifică forturilor militare din afara frontului, pe care o descriu și pelicule, ca „Deșertul tătarilor”), misterul, materializat în paranormalul periculos, irumpe cu deosebită putere. Acum se descoperă fragilitatea psihică a europenilor. De aceea, filmul este mai apropiat, ca juxtapunere de lumi și de stări (europeană/ exotică, cunoscut/ necunoscut, natură pașnică/ natură periculoasă, acțiune/ aștep­tare, contemplație/ frică) și ca tehnici de discurs existențial nonverbal și de devoalare a misterului, de „Călăuza” lui Tarkovski, decât de ecranizarea după romanul lui Buzatti. Doar marea simplitate narativă îl apropie de cel de-al doilea, cu care a și fost mai mult comparat.

Câțiva oameni au dispărut și se pare că „nici cerul, nici pământul” nu i-au înghițit. Rămâne întrebarea obsesivă „unde?”, care îi macină până la sfârșit pe eroii filmului: unii își zdruncină nervii, alții simt nevoia unui preot. Sosit la cerere, preotul militar nu le va vorbi despre un Dumnezeu roz de pluș, ci îi va pregăti pentru confruntarea demnă cu moartea. Apoi va fi alungat. Misterul, însă, va rămâne.