Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei O melancolie albă

O melancolie albă

Un articol de: Pr. Adrian Agachi - 25 Mar, 2019

Într-o pagină memorabilă din jurnalul său, scriitorul Julien Green nota: „Uneori mă cuprinde o tristețe atât de adâncă și atât de perfect inexplicabilă, încât lumea întreagă mi se pare dintr-odată golită de orice sens. Gol, momentul prezent, goale, cuvintele, goale, toate gesturile pe care le-am face și toate eforturile pentru a îndeplini indiferent ce. Acestea sunt orele de care mă tem cel mai tare, cele în care neantul se afirmă […]. Acesta este vântul disperării care stârnește și surpă totul în cale” (Julien Green, Plăcerea de a te povesti ție însuți. Pagini de jurnal, antologie, traducere și prefață de Modest Murariu, București, Ed. Humanitas, 22007, p. 199).

Orele în care neantul se afirmă. Nu știu dacă se mai găsește în altă parte o definiție mai bună a tristeții, desigur, cu excepția cărților patristice. Să simți cum acest gol interior te cuprinde, îți absoarbe tot tumultul și fericirea vieții și le așază lent, ca un colecționar nemilos, sub formă de exponate în muzeul amintirilor care dor. O gaură neagră în propriul suflet. O spărtură muritoare în tot ceea ce este nemuritor. Cam așa se manifestă tristețea când pune stăpânire pe noi. Regele Solomon spunea: „O inimă veselă este un leac minunat, pe când un duh fără curaj usucă oasele” (Pilde 17, 22). „Oasele” sunt doar un simbol aici și semnifică lucrurile importante din viața omului. Pentru cel trist, toată existența sa este doar un deșert, o nesfârșită uscăciune și sterpiciune care se întinde în interiorul său, chiar dacă în afară totul este verde, calm și curat. Tristețea este o iarnă fără sfârșit, o toamnă urâtă și mohorâtă, o primăvară neroditoare, o vară uscată de caniculă. A fi trist înseamnă a îmbrăca în doliu toată frumusețea lumii.

Însă ce este melancolia?

Oricât de bizar ar părea, melancolia și tristețea nu sunt fațete diferite ale aceluiași obiect și nici măcar înrudite apropiat una cu cealaltă. Efectul lor asupra omului este diferit. În tristețe lucrează neantul, lipsa de scop, zădărnicia. În melancolie este activ regretul, amintirea, o oarecare neîmplinire sufletească care însetează după fapte mai bune, cuvinte mai calde, gânduri mai potrivite.

Melancolia se referă exclusiv la trecut, tristețea se referă fie la prezent, fie, în forma sa agravantă, la viitor. Melancolia sondează trecutul pentru a reliefa anumite bucurii și reușite, poate fără a le da viață în prezent, dar care îl pot ajuta pe om să se mențină pe o linie de plutire. Tristețea umple prezentul și viitorul de eșecurile trecute numai pentru a-l distruge sufletește pe om, a-l face incapabil de orice acțiune.

Melancolia este trecerea nostalgică de la paradisul pierdut în trecut la speranța firavă a paradisului viitor. Tristețea este căderea neîncetată a omului din iadul exterior în iadul cel mai cumplit care a existat vreodată: cel interior. Eseistul Emil Cioran spunea: „În a roade măsura vieții există un vierme mai necruțător decât toți viermii, mai insinuant decât târâtoarele, mai harnic decât moliile și mai crud ca râmele văzute și nevăzute, este Iadul vârât în tine, este Tristețea” (Emil Cioran, Razne, stabilirea textului, prefață și note de Constantin Zaharia, București, Ed. Humanitas, 2012, p. 25).

Așadar, atunci când simți fiorul melancoliei, nu-l respinge imediat. Adu-ți aminte și de ceea ce ai făcut rău, și de ceea ce ai făcut bun, trage aer în piept, privește-te cu sinceritate în oglindă. Melancolia te face să simți trecerea timpului, dar nu te înrobește acestuia. Îți descoperă adevăratul chip al trecutului astfel încât să poți duce mai departe povara prezentului.

În schimb, când simți vântul năprasnic al tristeții, viforul gândurilor care-ți vorbesc numai despre partea ta întunecată, despre eșecurile și vitregiile pe care le-ai creat, despre griul veșnic al existenței tale, atunci fă un bine în fața întregului univers și zăvorăște-te în rugăciune tainică. Altfel, îți vei pierde orice busolă a existenței.

Așa cum spunea un autor francez: „Am aflat că simți credința doar atunci când o pierzi. Căci ea este pentru marinar semnificație a mării. Și pentru soț - semnificație a iubirii. Dar sunt clipe în care marinarul se întreabă: «Pentru ce această mare?», iar soțul: «La ce bun această iubire?» Nimic nu le lipsește, decât nodul divin ce leagă lucrurile. Și le lipsește totul” (Antoine de Saint-Éxupery, Citadela, trad. Șerban Florea, București, Ed. RAO, 2006, p. 228).