Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei O prietenie aducătoare de nesfârşite bucurii

O prietenie aducătoare de nesfârşite bucurii

Un articol de: Arhim. Mihail Daniliuc - 07 Iul, 2014

La finele lui iunie s-au împlinit şase ani de când unul dintre marii călugări ai lavrei nemţene a plecat la Cer: arhimandritul Partenie Apetrei. Mulţi dintre preoţii hirotoniţi în ultimele trei decenii ale secolului trecut la Catedrala Mitropolitană din Iaşi au făcut cunoştinţă cu rigurozitatea, sobrietatea şi disciplina ce domneau în „maica“ bisericilor din Moldova, unde neobositul eclesiarh trudea la buna desfăşurare a vieţii liturgice. Acolo, la Iaşi, acum mai bine de un deceniu, l-am cunoscut la rându-mi, în calitate de candidat la hirotonia întru preot. De părintele Partenie nu se putea apropia oricine, în orice condiţii. Cu emoţie am trecut de momentul întâlnirii cu Sfinţia Sa, iar după ce m-a povăţuit pe un ton hotărât, în timpul slujbei am ţinut seamă cu stricteţe de cele ce îmi spusese. Sfârşindu-se Dumnezeiasca Liturghie, l-am reîntâlnit. Rigorismul se mai diluase. Destins acum, zâmbitor, cu grai sfătos, mi-a povestit despre vremuri apuse şi oamenii minunaţi care au vieţuit în modestul Schit Vovidenia.

După câtăva vreme, arhimandritul Partenie s-a reîntors acolo unde şi-a început noviciatul şi a primit îngerescul chip: Mănăstirea Neamţ. Nu i-a venit uşor: anii, responsabilităţile i-au brumat barba, i-au încărunţit părul. Nu mai călca la fel de ferm ca la Iaşi. La Neamţ parcă zilele curgeau mai lin, oferindu-i răgazul să zăbovească şi să discute cu părinţi, cu seminarişti, cu pelerini, împărtăşindu-le tuturor din experienţa lui. În chilia sa, aflată pe malul pârâului Magherniţa, am trăit nesperata ocazie de a sta ceasuri întregi în compania Cuvioşiei Sale. Student fiind la Iaşi, când mă întorceam acasă la Neamţ, mă făceam purtătorul de cuvânt al mesajelor de bineţe şi neuitare de la unul dintre ucenicii foarte apropiaţi de la Catedrala Mitropolitană ieşeană: arhimandritul Constantin Chirilă. Cu neţărmurită dragoste, acesta îi purta de grijă binefăcătorului său, trimiţându-i adeseori medicamente ori mici daruri, mângâind astfel bătrâneţile smeritului călugăr, cam neglijat de mulţi din cei ajutaţi sau îndrumaţi de el odinioară. După ce am terminat facultatea, am continuat să cobor la arhimandritul Partenie cu câte ceva de mâncare, căci se bucura nespus de aromele îmbietoare ce năvăleau în smerita-i chilie, deşi Cuviosul nu era un gurmand. Bănuiesc că adevărata mulţumire i-o pricinuia simpla prezenţă a unei persoane cu care să dialogheze. Era o bucurie să-l ascult, căci purta cu sine o fărâmă din istoria mănăstirii, dar şi a Catedralei Mitropolitane de la Iaşi, care cuprindea mai bine de jumătate de veac. Într-o molatică după-amiază de noiembrie, i-am dus ceva din bucatele servite la agapa de la hramul Vovideniei. A fost un prilej minunat ca să-l aud vorbindu-mi despre înaintaşii de la schitul din deal şi, îndeosebi, să-mi istorisească profunda iubire a stareţului Neonil pentru schit, unde a stăruit să ridice o biserică încăpătoare, cu zid de piatră, pe la mijlocul secolului al XVIII-lea. Într-una din zile i-am propus să le scrie pe toate în folosul posterităţii. Mi-a arătat pe un raft în bibliotecă nişte foi, încredinţându-mă că încearcă să înmoaie condeiul în vremuri de mult apuse, ca să le pună apoi în sfeşnicul aducerilor aminte. Nu ştiu dacă şi cum a reuşit acest lucru. După numeroase vizite făcute părintelui, m-am bucurat nespus că începuse să-mi spună pe nume: o consideram o neasemuită onoare.

Nenumărate, frumoase lucruri m-au impresionat la destoinicul arhimandrit. În primul rând modestia lui. Toată bogăţia sa consta în cărţile-i numeroase, foarte preţioase. Adesea îl găseam pe părintele Partenie cu un maldăr de tomuri aşezate pe masă, pierzându-se prin paginile lor pline de istorie şi teologie.

M-a uimit faptul că arhimandritul nu acceptase televizorul în chilia şi viaţa lui. Deşi un om cult, mereu dornic de cunoaştere, îmi repeta că televizorul „fură“ din timpul unui sacerdot. Îl preocupau cu precădere „ştirile“ despre Cetatea cea veşnică, iar nu informaţiile din lumea trecătoare.

Am remarcat la părintele încă un amănunt: era un singuratic. Nu îl vizitau mulţi ucenici. Nici nu ştiu dacă şi-ar fi dorit-o. În taina chiliei sale

şi-a găsit un fidel prieten: pravila. Am rămas foarte mişcat observând Ceaslovul, Psaltirea, Octoihul ori Mineiul păstrate deschise. Când boala îi dădea târcoale, făcându-l prizonierul suferinţei şi neputând merge la biserică, cuviosul Partenie transforma chilia în biserică, săvârşind cele Şapte Laude în smerita-i odaie. Nu de puţine ori îl găseam obosit pe venerabilul monah. Îmi mărturisea cu adâncă smerenie: „M-am trezit dimineaţă de la 4 şi m-am luat cu Ceaslovul şi iată că timpul a trecut“. Pravila îi devenise, aşadar, cel mai apropiat prieten. Mereu îl însoţea, părintele o căuta întotdeauna, destăinuindu-i dorinţele, frământările şi nedumeririle sale. De aceea, Partenie arhimandritul, cu ajutorul ei, şi-a câştigat un alt Prieten statornic: pe Mântuitorul lumii, Care nu l-a părăsit niciodată, rămânându-i mereu aproape.