Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei O reîntoarcere cumva metafizică la tradiţie

O reîntoarcere cumva metafizică la tradiţie

Un articol de: Constantin Iftime - 28 Iun, 2011

Tema tradiţiei a scăpat de o parte din mulţimea de suspiciuni, care vin dinspre arta modernă. Asta se întâmplă la nivel global. Este, s-ar putea spune, un bun trend. Căci o mulţime de alte aşa-zise trenduri nu sunt decât drumuri înfundate.

La noi, temele tradiţiei - Biserică, sat, folclor, mitologii etc. - nu au ieşit din comunism necontorsionate. Şcolile sau curentele din artă, apărute şi consolidate în perioada interbelică (arte plastice, arhitectură, muzică, literatură), au fost brusc uitate în anii â50. Abia după a doua jumătate a anilor '60, artele şi-au revenit din realismul socialist. Atunci, însă, a început o altă deviaţie. A început alambicarea marilor teme cu ideologiile comuniştilor. Un exemplu de metamorfoză în contra naturii au fost comunismul şi naţionalismul.

În esenţă, tradiţia a fost una din temele greu de terfelit. Dar a fost supusă încarcerării. După revoluţie, odată cu manifestarea libertăţii în forme multiple, până la grotesc, am asistat şi la renaşterea marilor idei şi forme tradiţionale de viaţă. O renaştere spectaculoasă, ca o regăsire a respiraţiei şi luminii. Crearea Muzeului Ţăranului a fost unul dintre proiectele concepute să reziste. Ortodoxia şi satul românesc se împletesc adesea pe axul acestei instituţii. Spiritul rector al muzeului a fost Horia Bernea. Cu el, viziunea despre satul românesc a fost readusă în cadre universale. Acolo se simte respiraţia unei perspective largi. Mai ales în timp.

Într-un astfel de context, modernitatea nu a fost sufocată, ci pusă la lucru. Spiritul abstracţionismului formal a devenit un reactiv de bază în retorta sintezelor. Fără experienţa modernismului, nu am fi putut ajunge la simplitate şi limpezime. Odată cu rafinarea canoanelor formale răsar viguroşii vreji ai marilor idei. Calităţile omului abstract, cel tracasat de mode sau ştiinţe noi, reînfloresc în starea lor naturală. Iar în jur străluceşte din nou cultura creştinismului sau cea a satului. Un exemplu de astfel de artă în plină desfăşurare este cea a pictorului Marin Gherasim. I-am putut recent urmări discursul, bine susţinut teoretic, la tabăra de pictură de la Vârful Câmpului, Botoşani. Cu o astfel de viziune, modele locale îşi regăsesc căile spre marea artă. Tema peisajului, în pictură, de exemplu, nu mai reia la nesfârşit punctul de vedere al impresionismului sau realismului. Omul, în general, poate răzbi din melancoliile inevitabile ale încheierilor de cicluri. Îşi regăseşte astfel spiritualitatea şi religiozitatea.

Ca şi la Horia Bernea sau Marin Gherasim, o astfel de artă revine la natura primă. La bunul instinct al omului de a se aşeza în univers. Pe liniile lui de forţă, care ne readuc mereu acasă, în interior sau exterior, se vor aşeza cu blândeţe formele uşoare ale culturii din vechime, ale omului dintotdeauna. În felul acesta, ceea ce se arăta cândva artificial, scorneli ale inventivităţii şi fanteziei, se umple de freamătul concepţiilor de viaţă bine înrădăcinate. Ca o pădure bătrână, care intră sau iese, la voia ei, dintr-un peisaj ancorat de oţel, sticlă sau beton.

Sau, ca la Marin Gherasim, ca o lumină grea, care devine profundă când atinge formele unui horn de casă ţărănească.

Arta, ca şi patria, în sine, nu înseamnă mare lucru. Dar înseamnă extrem de mult când omul, prin ele, se leagă de cele mai profunde valori ale vieţii. Acelaşi lucru s-ar putea spune despre credinţă, onoare sau onestitate.