Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Omul religios - punte de dialog între religiile monoteiste

Omul religios - punte de dialog între religiile monoteiste

Un articol de: Pr. Nicolae Achimescu - 25 Iunie 2008

Astăzi nu mai poate fi nici pe departe ignorat faptul că două treimi din populaţia planetei nu împărtăşesc credinţa în Hristos. De asemenea, trebuie recunoscut că există şi alte religii, în afara creştinismului, care şi-au adus propria contribuţie la formarea gândirii, conştiinţei şi chiar subconştientului a miliarde de semeni ai noştri, cu care trăim şi vom trăi şi în viitor împreună.

Sfântul Apostol Pavel, în Areopagul (senatul) din Atena, a apreciat nu doar sensibilitatea religioasă a atenienilor, dar şi credinţa lor într-un „Dumnezeu necunoscut“: „Bărbaţi atenieni, în toate vă văd că sunteţi foarte evlavioşi. Căci, străbătând cetatea voastră şi privind locurile voastre de închinare, am aflat şi un altar pe care era scris: «Dumnezeului necunoscut». Deci, pe Cel pe Care voi, necunoscându-L, Îl cinstiţi, pe Acesta Îl vestesc eu, vouă“ (F.Ap. 17, 22-23). Această identificare a „Dumnezeului necunoscut“ al atenienilor cu Dumnezeul creştinilor a fost, desigur, nu doar o tactică misionară, ci şi o raportare a religiilor la Dumnezeul unic, „Care a făcut lumea şi toate cele ce sunt în ea…, Domnul cerului şi al pământului“, Care „…a făcut dintr-un sânge tot neamul omenesc, ca să locuiască peste toată faţa pământului“ (F.Ap. 17, 24-26).

Drept urmare, potrivit învăţăturii creştine, toate neamurile lumii, indiferent de religia căreia le aparţin, „sunt împreună moştenitoare şi mădulare ale aceluiaşi trup şi, împreună, părtaşi ai făgăduinţei, în Hristos Iisus, prin Evanghelie“ (Efeseni 3, 6), având legea lui Dumnezeu „scrisă în inimile lor, prin mărturia conştiinţei lor şi prin judecăţile lor, care îi învinovăţesc sau îi apără“ (Romani 2, 13-16).

Exemplul Apostolului Pavel a influenţat sau, mai ales, ar trebui să influenţeze dialogul Bisericii creştine cu celelalte religii, dar, în primul rând, cu cele monoteiste. Creştinii, evreii şi musulmanii au coexistat în aceleaşi regiuni ale Orientului Mijlociu, ale Africii de Nord etc. De altfel, Sfintele Scripturi ale acestor trei religii, în ciuda raportării lor diferite la Vechiul Testament, au multe elemente comune referitoare la relaţia dintre Dumnezeu, om şi lume, dar în special învăţătura despre Dumnezeul Creator al Vechiului Testament.

Este indiscutabil faptul că Vechiul Testament reprezintă un element organic al tradiţiei creştine, cum a fost de altfel şi pentru scriitorii Noului Testament. Respingerea lui Iisus Hristos de către iudaism nu a modificat nicidecum poziţia creştinismului faţă de Vechiul Testament, care rămâne, de asemenea, izvorul principal al credinţei iudaismului, până astăzi. A determinat însă modificarea interpretării Vechiului Testament, în sensul că tradiţia creştină a accentuat concepţia ei hristologică, în vreme ce tradiţia iudaică a respins-o. Opoziţiile istorice dintre creştinism şi iudaism au avut, de obicei, un caracter polemic şi apologetic, propunându-şi să demonstreze superioritatea fiecărei tradiţii faţă de cealaltă şi să justifice elementele lor particulare; în acelaşi timp, însă, au arătat înrudirea lor spirituală interioară prin raportarea incontestabilă la planul lui Dumnezeu pentru mântuirea omului. Dacă această apropiere între creştinism şi iudaism a fost mai uşoară în secolul al XVIII-lea, dată fiind accentuarea neliniştii metafizice în privinţa lui Dumnezeu în faţa problemelor comune prin contestarea credinţei religioase, este sigur că angoasa actuală în legătură cu sfinţenia persoanei umane şi cu integritatea creaţiei reprezintă un suport cu mult mai puternic pentru dialogul între cele două religii.

Fără îndoială, nu este de dorit ignorarea diferenţelor dintre religii în speranţa creării unei superreligii, în cadrul căreia, ca prin minune, toate deosebirile vor dispărea. În orice dialog, important este, în primul rând, să aflăm ceea ce ne deosebeşte, urmând să recunoaştem şi să respectăm ulterior acest lucru. Tocmai acesta este spiritul întâlnirilor dintre musulmani, care vor să cunoască creştinismul, şi creştini, care doresc să înţeleagă islamul, aşa cum s-a întâmplat în cadrul ultimelor întruniri (1986-1996).

Fireşte, nu trebuie trecute cu vederea îngrădirile pe care le suportă comunităţile creştine în ţările musulmane. În cadrul întâlnirilor, în special reprezentanţii Bisericilor din Orientul Mijlociu au subliniat îngrădirile concrete ale învăţăturii Coranului în privinţa creştinilor, iudeilor şi a credincioşilor altor religii, fie în cazul unei societăţi musulmane dominante, fie în cazul unui stat contemporan musulman. Din această perspectivă, Biserica Ortodoxă poate juca un rol foarte important, conferind credibilitate şi eficienţă dialogului interreligios contemporan şi mai ales dialogului dintre creştinism şi islam. Valorile ponderării se regăsesc în special în izvoarele de bază ale credinţei creştine şi islamice, iar Ortodoxia a trăit pentru multe secole aceste valori, în perioadele de convieţuire paşnică ale credincioşilor celor două religii, în aceeaşi zonă sau chiar în acelaşi oraş.

Dialogul creştinismului cu islamul reprezintă, astăzi, un dialog al speranţei nu doar pentru convieţuirea popoarelor, dar şi pentru restabilirea echilibrului spiritual al omului contemporan. Experienţa tragică a provocării ateiste a arătat că negarea sistematică a religiei şi a credinţei religioase s-a întors cu deosebire împotriva credincioşilor tuturor religiilor. E limpede că războiul din ultimele două secole purtat de diferitele ideologii împotriva lui Dumnezeu şi a religiei a avut drept unică victimă pe omul credinţei, omul religios. Ideea „morţii“ lui Dumnezeu pentru crearea imaginii unui om „autonom“ a ajuns să fie o idee teoretică despre moartea spirituală a omului însuşi, încât, prin moartea lui, să se nască „omul nou“ al sistemului politic sau ideologic.