Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Ospitalitatea deșertului, Gherasim și leul înțelegător

Ospitalitatea deșertului, Gherasim și leul înțelegător

Un articol de: Elena Dulgheru - 29 Dec, 2017

Port cu mine și voi purta multă vreme elevația înaltă de după îmbăierea în apele Domnului, în Iordan. Pot spune acum că tot pelerinajul nostru în Țara Sfântă se împarte în două: înainte și după Iordan. De ca și cum Iordanul ar fi despărțit apele firului spiritual al călătoriei noastre. Să te îmbăiezi în apele Domnului: să te îmbăiezi cu Hristos, împreună cu Hristos, în aceeași apă.

Apă a pocăinței pentru noi, oamenii, limpezită pentru totdeauna de trupul lui Hristos, cuminte aplecat odinioară sub palma tremurândă a Botezătorului Ioan. Port cu mine și voi purta întotdeauna această îmbrățișare a apei care, ca un scutec, a învelit în repejunile ei și a legănat trupul lui Dumnezeu pe pământ.

Probabil că nostalgia botezului este cea care ne atrage îndeosebi spre Iordan: în primul rând popoarele pentru care botezul colectiv a constituit actul fondator al încreștinării lor (precum slavii), apoi pe cei care s-au botezat adulți, pe fiecare. Unii (neo)pro­tes­tanți, care obișnuiesc să se boteze la maturitate, aleg efectiv să săvârșească taina botezului (așa cum o înțeleg ei) în Iordan. Au un farmec aparte grupurile de americani, în special de negri, cu chipuri de o seninătate copilărească, intonând la unison gospel-uri percutante și calde, pentru a intra împreună, ținându-se de mâini, în apele moi ale Iordanului și a se ruga cu voce tare împreună. Ei au păstrat o taină a trăirii comunitare, pe care noi, ortodocșii, „păstrătorii tainelor”, cum ne place să ne numim, am cam pierdut-o. Oricum, un petic de cer ancestral se revarsă peste toți în aceste sfinte momente. Un petic de cer, care ne va hrăni multă vreme.

După Iordan, urcușul anevoios al munților ispitei pare rămas în spatele nostru. Răsuflăm ușurați, cumulând în noi o negrăită senzație de zbor. Această stare de zbor de după îmbăierea în apele Domnului îți dă încrederea că nu vei mai întâmpina obstacole de nebiruit, că le vei depăși pe toate, câtă vreme te vei lăsa pe aripile lui Dumnezeu. Că ești de neînvins, dacă te lași cu totul în voia Domnului. O asemenea încredințare duhovnicească ți-o conferă doar marile momente ale întâlnirilor cu Dumnezeu. Chiar dacă nu sunt hierofanii evidente, ci teofanii de taină. Îmbăierea în aceste ape ale Duhului ne menține trează flacăra sufletească spre depă­șirea akediilor usturătoare ale deșertului. Toate celelalte repere ale pelerinajului ni se vor deschide ușor de acum, de parcă drumul ne-ar fi fost uns cu mirul binecuvântării Iordanului.

În această stare euforică, după mai puțin de zece minute de drum cu mașina, ajungem la Mănăstirea Sfântului Gherasim de la Iordan, o oază de culoare și vivacitate cenobitică, unde suntem întâmpinați cu ospitalitatea specifică monahismului grec și locuitorilor deșertului. Doi teologi pelegrini măreți și tragici, romancierul Constantin Virgil Gheorghiu și părintele André Scrima, descopereau în lungul lor exil adevărata ospitalitate evanghelică la popoarele nomade care, cu conștiința vremelniciei a tot ce e pământesc, își împăr­țeau fără ezitare efemerul aco­periș și puținul avut cu străinii, pe care-i primeau ca pe trimișii lui Dumnezeu. Acest fel de a fi îl intuim și noi aici, chiar dacă petrecerea noastră printre oamenii deșertului nu ne prile­juiește asemenea clipe.

Mănăstirea, veche din secolul al V-lea, a fost întemeiată de sihastrul al cărui nume îl poartă, „Sfântul cu leul”, cum îl imortalizează icoanele, ca adăpost pentru pustnicii din zonă. Nu departe de acest loc s-au nevoit Sfânta Maria Egipteanca şi Cuviosul Zosima. Mănăstirea a fost distrusă de perși în timpul invaziei din 614, apoi reconstruită la începutul secolului al IX-lea, abandonată după perioada cruciadelor, reconstruită în secolul al XVI-lea și distrusă un veac și jumătate mai târziu. Locașul actual a fost refăcut de Patriarhia Ierusalimului la sfârşitul secolului al XIX-lea la o oarecare depărtare de cel iniţial, pe ruinele vechii Lavre Kalamon. Impresionante moaște întregi ale călugărilor uciși de perși se află la loc de cinste în biserica mănăstirii.

Povestea leului vindecat de Sfântul Gherasim, ajuns să-i slujească cu credincioșie acestuia și obștii sale până la moartea sfân­tului, a amprentat, ca un nor de căldură și bunătate, pe­re­ții de piatră ai locașului, unde totul pare vesel, blând și fabulos. Suntem departe de ascetismul sever al Carantaniei și de simplitatea trainică și bine rânduită a Hozevei. Aici, la Sfântul Gherasim, totul pare pregătit de sărbătoare, parcă chiar de Crăciun. O bogăție de plante și flori, cupole aurite, stegulețe colorate atârnate abundent pe aleea din exterior și în curtea îngustă, vechi mozaicuri animaliere pe podeaua bisericii, limonada cu care suntem serviți la intrare... Nu știu de unde, în curte apare un cocoș arămiu, exact de culoarea leului din icoană; șoferul nostru intră în joc cu el, iar eu reușesc să-i prind în cadru. Nimic curios în prezența domesticii zburătoare între acareturile unei mănăstiri, totuși, simțim cum harul prieteniei dintre om și animale s-a imprimat în pereții locașului. Abia acasă observ că pe o coloană de lângă cupola principală a bisericii este imortalizat leul înțelegător, intrat în Viețile Sfinților. (Va urma)