Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Pagini de istorie prea puțin cunoscute

Pagini de istorie prea puțin cunoscute

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Arhim. Mihail Daniliuc - 07 Noiembrie 2017

Vă propun o călătorie într‑un timp nu foarte îndepărtat: anul 1948, când regimul comunist își înfigea tentaculele în pământul românesc, încercând să distrugă tot ceea ce poporul nostru a adunat de‑a lungul existenței sale: credință, unitate și demnitate, cutezanță și speranță. Toate instituțiile au cunoscut marile „binefaceri” ale „înnoirii recomandate” printr‑o politică etatistă, antiromânească și antidemocratică.

Biserica strămoșească, una din temeliile neclintite ale neamului, a avut multe de suferit, comuniștii punând tunurile pe ea, nevrând să știe că „porțile iadului nu o vor putea birui”, după înseși spusele Capului ei nevăzut, Hristos, Mântuitorul nostru. Unul din forturile adânc înfipte în ființa românismului era monahismul; liderii atei îi numeau pe călugări „armata neagră a Bisericii”, urmărind cu orice preţ decimarea ei. De aceea, de la preluarea puterii până prin anii â60 comuniștii au emis mai multe legi ce au lovit crunt în viața vetustelor chinovii: peste jumătate au fost desființate, iar aproximativ 5.000 de monahi și monahii, prigoniți, umiliți și scoși din cinul călugăresc. Pe la începutul lui 1948 au început să‑și facă apariția în mănăstiri organele Securității, „recrutând” din rândul vieţuitorilor pe cei care vor transforma lagărele comuniste în locuri de sfântă mărturisire, prin șoptite și tremurânde rugăciuni, dar îndeosebi prin suferința lor.

În astfel de împrejurări, deloc faste neamului românesc, unul dintre exponenții conducerii de la București, în anii 1948‑1953, vicepreședinte al Marii Adunări Naționale, cerea organelor de stat să‑i aprobe mutarea în spațiul monastic al Schitului Vovidenia de lângă Mănăstirea Neamț. Mihail Sadoveanu, căci la el ne referim, ţinea morțiș să se mute aici. Peste ani, soția lui, Valeria, neînțelegând încăpățânarea scriitorului de a solicita cu insistență acest lucru, mărturisea că autoritățile l‑au ademenit cu case fastuoase la Timiș ori lângă București, doar‑doar se va răzgândi cu stabilirea la Vovidenia. Sadoveanu se înverșuna: „la Neamț sau nicăieri”. Decizia lui scandaliza, căci un demnitar de stat iubea mănăstirile, prețuia cinul monahal și nu se ferea s‑o arate fățiș. Puțini i‑au sesizat planul. Se pare că romancierul aflase de furtuna ce urma să se abată asupra așezămintelor călugărești. Doar locuind în cadrul unei mănăstiri putea să încerce ajutorarea ei. Mulți l‑au blamat atunci pentru colaborarea cu regimul nou instaurat în țară, o fac și astăzi destui încă. Însă nu toţi pricep resorturile tacitei coabitări a romancierului cu viața politică. Dacă încă mai există minți ce întârzie a le înțelege, trebuie să aducem dovezi concrete.

Se știu câteva aspecte despre amiciția sinceră a lui Sadoveanu cu Patriarhii Nicodim și Justinian, cu Mitropoliții Firmilian Marin de la Craiova sau Sebastian Rusan de la Iași. Se cunoaște și lucrarea excepțională a Patriarhului Justinian de a ține piept cruntei prigoane declanșate de regimul totalitar împotriva Bisericii. Nu se putea ca Sadoveanu să‑l lase singur pe vajnicul apărător al Ortodoxiei românești. Însemnările vremii arată că cei doi s‑au întâlnit de câteva ori, ba chiar au corespondat. În urma acestei amicale relații, Justinian Patriarhul, prin 1948, trimitea Mănăstirii Neamț o scrisoare, cerând stăreției să pună la dispoziție locuința sa de la Neamț „domnului Sadoveanu și familiei lui”. Peste doar un an, tot cu patriarhicească binecuvântare, Mitropolia de la Iași ceda spre folosință scriitorului casa Mitropolitului Visarion Puiu din spațiul Vovideniei, care‑i va deveni loc al reculegerii, al împăcării cu Dumnezeu și al apusului.

Sadoveanu a încercat să se arate recunoscător față de bunăvoința primită. În acea perioadă vetusta chinovie nemțeană se zbătea în crunte lipsuri. În 1952 ea revenea jurisdicției Mitropoliei ieşene, după ce funcţionase vreme de câțiva ani ca stavropighie patriarhală. Fabrica de cherestea și terenurile Neamțului fuseseră de curând confiscate și naționalizate, sistându‑se şi cele 40 de procente din vânzarea materialului lemnos exploatat de pe fosta proprietate forestieră a mănăstirii. Decretul 143 din 1950 obliga chinoviile să achite, ca toate unitățile Gospodăriilor Agricole de Stat, o serie de cote de cereale, lapte și lână, fără a se ține seama de posibilitățile și nevoile reale ale lor. În astfel de condiții, mănăstirea sărăcise, neputând susține financiar lucrările de reparație ce se cereau urgent efectuate la biserica voievodală, la clădirile din incintă, la clopotniță și la dependințele gospodărești.

Însemnările vremii arată unele intervenții ale scriitorului la Constantin Popescu, ministrul Gospodăriei Publice, sau la Petre Constantinescu‑Iași, ministrul Cultelor, în vederea scutirii mănăstirii de împovărătoarele dări și taxe. Ba mai mult, stăreția, sub îndrumarea romancierului, a întocmit un memoriu, înaintat de însuși Sadoveanu lui Gheorghe Gheorghiu‑Dej, în vederea primirii unui ajutor financiar din partea statului. Lucrurile nu s‑au oprit aici: la scurt timp, în 1954, Comitetul de Stat pentru Arhitectură și Construcții a dispus începerea lucrărilor de renovare a bisericii ștefaniene, dar și a întregii incinte de la Neamț. În 1955 Sadoveanu i‑a adus la faţa locului pe șeful statului și pe o parte din guvernul de la București, să inspecteze amplul șantier. Atunci s‑a dispus alocarea unor sume importante de bani pentru ca lucrările să se desfășoare într‑un ritm alert. După doar trei ani, la 29 iunie 1958, Dej l‑a vizitat din nou pe Sadoveanu la Vovidenie. Împreună au vizitat iarăși șantierul din vetusta chinovie, care avansase îmbucurător. În cadrul celei mai complexe restaurări cunoscute de Mănăstirea Neamț în istoria sa, începute în 1954 și finalizate în decembrie 1961, s‑au cheltuit peste 15 milioane lei, reprezentând cea mai mare sumă alocată vreodată în România pentru restaurarea vreunui locaș de cult, veritabil monument de artă.

Este îmbucurător faptul că în istoria recentă a mănăstirii numele lui Sadoveanu rămâne neuitat și pomenit cu respect pentru providențiala sa intervenție întru salvarea celei mai vechi așezări monahale din Moldova.