Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Paradoxala libertate

Paradoxala libertate

Un articol de: Paul Siladi - 06 Ian, 2018

Avva Moise etiopianul, tâlharul convertit, a fost multă vreme privit cu suspiciune de ceilalți monahi. Grupajul de apoftegme care îi sunt dedicate ni-l arată în câteva rânduri supus unor încercări, adesea dure. Iar istorisirile sunt în așa fel ordonate, încât putem observa progresul duhovnicesc al fostului bandit.

În apoftegma a treia ni se spune că părinții de la Sketis au vrut să vadă în ce măsură Moise poate să rabde disprețul. Într-un mediu masculin, violent și dur, cum este cel în care trăise etiopianul nostru înainte de convertire, puține lucruri sunt mai dureroase decât cuvintele spuse cu dispreț. La o adunare, așadar, călugării îi spun: „Ce caută și etiopianul acesta în mijlocul nostru?” Însă Moise a tăcut, iar la sfârșit, când a fost întrebat dacă nu cumva a fost tulburat de cuvintele dure care i-au fost adresate, el a răspuns cu un verset din Psalmi: „M-am tulburat, dar n-am scos un cuvânt” (Ps 76, 4). Acesta este primul nivel, cel în care, deși tulburat, reușești să te înfrânezi.

A patra apoftegmă este și mai dură, dar de data aceasta îl vedem pe Moise umilit după hirotonie, gonit de clerici din Altar. Acum însă ascetul se găsește la un alt nivel duhovnicesc. De această dată nu doar că tace, dar își asumă toate nedreptățile la care este supus. Aceasta este practica nejudecării și a osândirii de sine, care a fost trăită cu precădere de monahii deșertului, iar apoi de părinții filocalici. Ține de esența paradoxală a vieții creștine. Ceea ce ar putea părea o formă de supunere și de înrobire este calea împărătească înspre libertatea totală. Și calea aceasta o parcurge în ani lungi de aspră nevoință Sfântul Moise. Ajunge până acolo încât nu doar că nu mai este privit cu neîncredere și supus la tot felul de încercări, ci părinții se întristează când cineva nu îi acordă cinstea cuvenită. Istorisirea aceasta o găsim în apoftegma opt. Cineva din nobilime vrea să îl vadă pe Moise, care ajunsese deja faimos. Însă bătrânul află că urmează să fie vizitat, așa că fuge din calea vizitatorilor. Totuși, se întâlnește cu ei, nu îl recunosc și când îl întreabă unde poate să fie găsit Moise, acesta răspunde: „Dar ce vreți de la el? E un om nebun”. Când convoiul ajunge la biserică și povestește clericilor întâmplarea, frații se întristează, dar înțeleg din descriere că acela cu care se întâlnise și care îl vorbise de rău pe Moise era monahul însuși, care a refuzat toată pompa cu care urma să fie vizitat.

Ascultarea, nejudecarea și osândirea de sine sunt instrumentele către o paradoxală libertate pe care monahii, călăuziți de Duhul Sfânt, au dobândit-o în deșert. Libertate pe care a trăit-o și Avva Moise, care a înțeles că atunci când jefuia și era temut, deși scăpase din robie, era mai puțin liber decât era chiar în cea mai grea perioadă ascetică, pe când în deșert fiind era privit cu neîncredere și chiar cu dispreț. Asumând disprețul acesta a ajuns nu doar la libertate, ci și la dragoste și cinstire, pe care le găsim exprimate în toate celelalte povestiri despre el.