Pedagogia Sfintelor Evanghelii

Problema creşterii şi răspândirii credinţei constituie o preocupare de primă importanţă pentru orice edificiu religios. Creştinismul conţine în corpul lui nu numai un summum de elemente doctrinare, de norme şi valori, ci şi o strategie pedagogică de explicitare şi de perpetuare a acestora. Unde se naşte credinţa se iveşte şi preocuparea de răspândire a ei. Sfânta Scriptură, dincolo de normativitatea intrinsecă revelată, face referire şi la felul cum trebuie să fie profilată în mundan, prin prefigurarea unor căi de convertire a acestor valori în conduitele şi actele oamenilor. Modelul întrupat de Mântuitor nu numai că este prezentat, dar el este şi explicitat pentru a fi urmat. Iar acest aspect ţine de o pedagogie fină, ce se insinuează simultan cu profilul de umanitate sugerat.

O lectură atentă a Sfintelor Evanghelii din perspectiva viabilităţii strategiei „didactice“ ne face să descoperim că avem de a face cu un corpus pedagogic sui generis, ce îşi demonstrează întâietatea printre demersurile de asumare a educaţiei şi formării care au urmat în istorie. Temele, strategiile, acţiunile educative, teoretizate în marile tratate de pedagogie, au fost prefaţate magistral în Noul Testament. Ele au fost preluate şi difuzate (chiar dacă nu s-a recunoscut întotdeauna acest lucru) de marile opusuri pedagogice. Să ne amintim, în acest context, de părintele pedagogiei moderne, Jan Amos Comenius, el însuşi teolog, care a re-configurat principiile „creşterii“ creştine la nivelul unor strategii concrete de instruire şi formare a copiilor.

O pedagogie a îndreptării şi înălţării

Câteva aspecte generale trebuie reţinute în legătură cu pedagogia Sfintelor Evanghelii.

În primul rând, avem de a face cu o pedagogie implicită, „primitoare“, „blândă“, pe măsura omului şi a umanităţii. Nu este vorba de un reţetar, de o impunere ritoasă, inflexibilă, tiranică. Urmarea regulilor nu ţine de o stringenţă directă, ci de una „ghicită“, sugerată, liber-consimţită. Înţelegerea şi bunătatea sunt cheile ridicării condiţiei umane. „Eu sunt uşa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui; şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla… Eu sunt Păstorul cel bun şi cunosc pe ale Mele şi ale Mele Mă cunosc pe Mine. Precum Mă cunoaşte Tatăl şi Eu cunosc pe Tatăl. Şi sufletul Îmi pun pentru oi. Am şi alte oi, care sunt din staulul acesta. Şi pe acestea trebuie să le aduc, şi vor auzi glasul Meu şi va fi o turmă şi un Păstor“ (In. 10, 9, 11-16). Iar într-un pasaj din Apocalipsă, îngăduinţa primitoare este şi mai puternic evocată: „Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine“ (Apoc. 3, 20).

În al doilea rând, este asumată şi valorificată precaritatea umană. Este pusă la treabă o pedagogie a îndreptării şi înălţării, şi nu una a imperativelor ultimative pentru supra-oameni. „Îndrumarul“ este anume construit pentru cei care au nevoie de îndrumare. „Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi. Dar mergând, învăţaţi ce înseamnă: Milă voiesc, iar nu jertfă; că n-am venit să chem pe drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă“ (Mt. 9, 12-13). Iar atenţia acordată de Mântuitor celor cu adevărat păcătoşi (exemple de acest fel sunt nenumărate în Evanghelii) sunt consecinţe ale acestui principiu diriguitor.

În al treilea rând, suntem invitaţi să revalorificăm copilăria şi inocenţa începuturilor. Ca să clădeşti ceva, trebuie să pleci de la o bază sigură, să identifici „terenul“ cel mai bun, nealterat, să stabi-leşti un „grad zero“ al startului. Ne-cunoaşterea şi imaturitatea sunt premise sigure a ivirii a ceva. „Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci Împărăţia lui Dumnezeu este a unora ca aceştia. Adevărat grăiesc vouă: Cine nu va primi Împărăţia lui Dumnezeu ca un prunc nu va intra în ea“ (Lc. 18, 16-17). Copilăria este valorizată pozitiv, fiind o promisiune a devenirii şi creşterii spirituale.

Încrederea în valori atrage după sine ascensiunea pe o linie superioară

În al patrulea rând, se explicitează principiul încrederii şi optimismului. Fiinţa umană este capabilă şi demnă de înălţare. Stă pitită în fiecare această forţă a edificării. „Voi sunteţi lumina lumii; nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă. Nici nu aprind făclie şi o pun sub obroc, ci în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă“ (Mt. 5, 14-15). Valorile credinţei luminează şi reformează pentru că sunt nişte „ochi“ pe măsura ei.

În al cincilea rând, se invocă dimensiunea slujitoare a formării. Învăţătorul nu este deasupra învăţăceilor, ci slujitorul lor. Nu el este deservit de alţii, ci el trebuie să cadă la picioarele celor din preajmă. „Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa“ (Lc. 18, 14). Educaţia este o operă de iubire necondiţionată, de supunere în faţa aproapelui, de jertfire şi de uitare de sine. Nu mai contează ceea ce simte învăţătorul; primează ce cere şi face bine ucenicului.

În al şaselea rând, se evidenţiază puterea credinţei în formare şi înaintare. Încrederea în valori atrage după sine ascensiunea pe o linie superioară. Credinţa sinceră şi smerită instaurează starea căutată. Sunt numeroase pasaje în Evanghelii prin care Mântuitorul pune în valoare credinţa oamenilor. „Scoală şi du-te; credinţa ta te-a mântuit“ (Lc. 17, 19); „Toate câte cereţi rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit, şi le veţi avea“ (Mc. 11, 24). Nu mai e nevoie să spunem că educatorii trebuie să înveţe din acest principiu cât de puternice sunt credinţele şi expectanţele lor asupra actelor viitoare ale celor ce sunt formaţi.

Hristos nu a teoretizat, ci s-a oferit pe El ca exemplu demn de urmat

În al şaptelea rând, se scoate în evidenţă forţa exemplificativă şi argumentativă a pildelor. Iisus Hristos adoptă o strategie subtilă de transmitere şi solidarizare cu adevărurile: nu de explicitare directă a lor, ci de creare a premiselor de înţelegere independentă de către preopinenţi. Forţa grăitoare a ideilor Sale rezidă în ceea ce se ghiceşte „printre rânduri“, în ceea ce nu se spune, în suspendări şi tăceri, în ceea ce ascultătorii Săi descoperă pe cont propriu.

În fine, lista de strategii ar putea fi continuată, dar ne oprim prin invocarea unui ultim aspect, cel privitor la puterea exemplului. Hristos nu a teoretizat, nu a avansat abstracţiuni, ci s-a oferit pe El ca exemplu demn de urmat. A învăţat nu spunând, ci făcând. Chiar şi atunci când afirmă ceva, contextul spunerii Lui face din vorbă un act, o faptă ce se cere a fi reiterată. În termeni moderni am spune că El performează acte de limbaj, făcând ceea ce spunând, înainte de toate. Iar actul ultim, răstignirea Lui pe cruce, are şi o valoare pedagogică, de jertfire exemplară pentru salvarea omului şi mântuirea umanităţii.