Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Pedagogul și elevul în demersul educației patristice

Pedagogul și elevul în demersul educației patristice

Un articol de: Ziarul Lumina - 24 Iul, 2016

Pedagogia patristică urmărește în principal ca tinerii, inițiați treptat în cunoaște­rea personală a tainei mântuirii, să devină cu timpul mai con­știenți de darul credinței pe care l‑au primit, să învețe și să‑L laude pe Dumnezeu Tatăl în duh și adevăr, să fie formați pentru a‑și trăi viața proprie după modelul și ethosul Dumnezeului‑Om, Iisus Hristos, în dreptatea și sfin­țenia adevărului, și astfel să ajungă la omul desăvârșit, la vârsta plinătății lui Hristos și să‑și aducă contribuția la creșterea trupului mistic, Biserica. Pe lângă aceasta, tinerii, conștienți de chemarea lor, sunt chemați să învețe a da mărturie despre nădejdea credinței, precum și să ajute la transformarea creștină prin iubire a societății, să contribuie la binele întregii comu­nități umane. Pentru Părinții Bisericii, educația creștină face ca tinerii să fie bucuria prezentului și nădejdea dintotdeauna a Bisericii.

Părinţii Bisericii sunt de acord că pedagogul ideal trebuie să aibă anumite calităţi pentru a realiza corect şi cu bun rezultat lucrarea lui şi a reuşi în frumoasa sa misiune. În maximele Părinţilor găsim că „dascălul e dator să fie străin de setea de putere şi străin de slava deşartă, departe de mândrie, nu dedat spre linguşire, nu orbit de daruri, nebiruit de lăcomie, nestăpânit de mânie, ci răbdător, îngăduitor, smerit în toată puterea… şi iubitor de suflet” (Pateric, PG 65, 204 a).

Sfântul Isidor Pelusiotul accentuează necesitatea coexistenţei în personalitatea dascălului a „vieţii curate” şi a „destoiniciei cuvântului”. Sfântul Isidor spune: „Cred cu convingere că pot coexista desăvârşit acestea două la dascăl: curăţenia vieţii şi capacitatea cuvântului, ca să‑l ritmeze pe elev, să‑l cuminţească într‑un fel pe cel neascultător” (Epistola 259, PG 78, 937 a). Învăţătorul ideal, după Ioan Sinaitul, este plin de luminarea dumnezeiască. După Eustatie al Tesalonicului, pedagogul trebuie să nu aibă invidie, ci să se bucure de progresul elevilor săi. „Caracteristic dascălului ce nu este invidios este de a se bucura în toate câte se disting elevii lui.”

Epigramatic, mă refer la calităţile pe care Părinţii Bisericii le întrevăd în unanimitate în persoana dascălului‑pedagog. În primul rând să fie credincios şi iubitor de Dumnezeu; să fie fără răutate şi netrufaş; să aibă harisma învăţării, să dispună de autoritate şi să fie deschis spre dialog. Apoi, să fie experimentat şi multilateral educat; să ştie să ierte, să se distingă prin statornicia caracterului moral; să evite jignirile şi linguşirile, „niciodată să nu se depărteze de la limitele bunei‑cuviinţe şi ale măsurii”. E necesar ca pedagogul să asigure liniştea, ordinea şi atenţia elevilor, pentru că, aşa cum accentuează Sfântul Vasile cel Mare, „dacă cuvântul găseşte linişte adâncă, şi liniştea se întipăreşte în urechile elevilor, întocmai cum corabia ancorează în porturile liniştite şi calme… Să faceţi, deci, linişte la predare prin tăcere”.

De la pedagog se cere să aibă „vârstă potrivită”, fără ca aceasta să fie o regulă fără de excepţie, după Sfântul Vasile Mare, care observă că „este posibil ca cineva care are părul alb şi riduri să se comporte ca un imatur şi de aceea trebuie să prefere un bătrân ca maturitate, şi nu un bătrân ce se mişcă în uşurătate”. De asemenea, e nevoie ca un pedagog să asimileze şi să stăpânească multe şi diferite cunoştinţe. „Faptul de a se apuca cineva să instruiască pe alţii, îna­inte ca acesta să fie instruit suficient, e îndrăzneţ şi nătâng”, scrie Sfântul Grigorie Teologul.

Pedagogul trebuie să fie întâi de toate „dascălul lui însuşi”, după Sfântul Ioan Hrisostom, „să nu aibă nimic nepotrivit sau defecte”. Sfântul Isidor Pelusiotul este de părere că „dascălul are datoria să fie format mai mult prin faptele sale, decât cu cuvintele, oferind viaţa sa ca exemplu; întrucât nu atât cuvântul, pe cât viaţa conduce la virtute”.

În fine, Sfântul Vasile cel Mare accentuează că „dascălul trebuie să fie arhetipul vieţii, lege însufleţită şi canon al virtuţii”.

Dar pentru a realiza o educa­ție serioasă e nevoie nu numai de un pedagog bun. Sfinții Trei Ierarhi au o viziune completă asupra celui care primește învă­țătura, învățăcelul. Sfântul Ioan Gură de Aur, în legătură cu starea şi atitudinea elevilor, susţine că „lucrarea dascălului nu este totul; dacă nu chiar mai mult, cel puţin jumătate este lucrarea elevilor“. La sfaturile Sfântului Ioan Hrisostom, Sfântul Vasile adaugă următoarele: elevul e necesar să asculte şi să fie disciplinat la câte spune dascălul; să nu judece viaţa personală a învă­țătorului său, chiar dacă este vicioasă, să aibă un caracter moral blând. Iar Sfântul Grigorie Teologul completează: elevul să fie atras de „lecţiile foarte bune, şi nu de cele mulţumitoare”. Marii dascăli ai Bisericii răsăritene insistă pe studiul continuu, pe iubirea învăţăturii din partea discipolilor. Ei trebuie să se distingă prin bună‑cuviinţă, să iubească şcoala, care trebuie să le fie „o şedere plăcută”.

Orice copil sau tânăr e bine să fie co‑interesat, pentru că „orice dobândeşte cineva cu efort, acesta îl acceptă cu bucurie şi‑l păzeşte cu sârguinţă; pe când pe cele câte poate cineva să le reuşească cu uşurinţă, pe acestea le consideră vrednice de dispreţ” (Ibidem, Omilia 3, PG 29, 58).

Cu privire la atribuţiile de mai sus ale elevilor, aproape toţi Părinţii Bisericii sunt de acord şi totodată le atribuie caracteristici relaţionale.