Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Pentru o spiritualitate citadină

Pentru o spiritualitate citadină

Un articol de: Paul Siladi - 18 Sep, 2019

Lumea citadină și cea rurală au dinamici proprii, ritmuri diferite, iar la scara mai mare a istoriei faptul acesta se vede și mai bine dacă privim felul în care creștinismul a fost primit în cele două medii. Destinul inițial al creștinismului este acela de religie citadină. Mântuitorul vorbește în cetăți, apoi Apostolii vestesc Evanghelia în marile centre urbane. Este suficientă o trecere în revistă a destinatarilor scrisorilor pauline pentru a avea în față o panoramă a cetăților cu greutate politică în lumea antică. Ideile sunt trimise să circule și o fac cu viteză în orașe. În rândul intelectualilor își găsește creștinismul primii apologeți, începe marea aventură a reflecției creștine, care niciodată nu se încheie. Evanghelia se întâlnește la scară mare cu întreaga cultură greacă și latină, iar din această simbioză se naște gândirea europeană (fără să se limiteze la asta). În timpul acesta zonele rurale sunt, în bună măsură, reticente la noutatea scandaloasă a propovăduirii apostolice. Satele au o anumită lentoare, schimbările se produc anevoie. O mărturie ling­vistică a refuzului inițial al creștinismului în zonele rurale este cuvântul păgân. Provenit din lat. paganus, termen care inițial desemna un țăran, locuitor al unui sat, a ajuns în timp la semnificația pe care o cunoaștem astăzi: ne­creștin.

Rezistența inițială la schimbare persistă pe mai departe în sate (acolo unde ele mai există). Mai mult decât atât, rezistența aceasta nu a cedat nici o clipă în istorie. E suficientă o lectură rapidă a unor texte etnografice pentru a vedea că satele nu au fost niciodată încreștinate pe deplin. Rezervorul adânc al vechilor mitologii nu a fost niciodată golit cu totul. Pe deasupra lui s-a întins ca o pojghiță, de grosimi variate, creștinismul. Cele două dinamici distincte, cea rurală și cea urbană, au rămas neschimbate în istorie. Orașele aleargă după nou și sunt receptive la schimbare; sunt heteroclite, alerte și fără tradiții puternice. Satele în schimb își apără cu încăpățânare rânduiala, noul este privit cu suspiciune, iar modificările de orice fel implică un risc pe care nimeni nu este cu adevărat dispus să îl asume. Satul este prin excelență spațiul conservatorismului cumulativ. La nimic nu se renunță cu adevărat, ci acumulările se produc în straturi succesive, care cel mult blochează privirea înspre nivelurile adânci. Acesta este motivul pentru care astăzi satul, mai ales cel românesc, aflat în plin declin, și niciodată încreștinat total, apare în fața unei priviri nostalgice depozitarul ultim al creștinismului adevărat (mai ales în formele sale autohtone, cu bune și cu rele). În vreme ce orașele, grăbite, lipsite de statornicie și fascinate de felurite promisiuni ideologice, atrase de mirajul progresismului, au enclavizat creștinismul ori l-au ghetoizat de-a dreptul (cu acceptul tacit al creștinilor). Orașele, în ansamblu, cu cât sunt mai dezvoltate, cu atât pășesc mai ferm înspre postcreștinism, iar satele muribunde poartă încă praporii decolorați, ca un steag de luptă trist al unui creștinism neînțeles, nereflectat și neasumat până la capăt. Acesta este diagnosticul amar al unei lumi confuze și în plină degringoladă.

Lectura aceasta însă nu este lipsită de deschideri. O dată în plus este confirmată inadecvarea Bisericii la lume, statutul ei girovag, rătăcitor asemenea Fiului Omului, care „nu are unde să-și plece capul” (Lc. 9, 58). Fără „cetate stătătoare” (Evr. 13, 14), Biserica este în permanentă căutare a cetății veșnice, nu se poate îmburghezi fără să își trădeze chemarea. Tocmai pentru că nu este acasă cu adevărat nicăieri, ea poate să fie prezentă în mediile cele mai diferite, în spații contradictorii, în cetățile grăbite și în satele în care niciodată nu se schimbă nimic. Biserica lui Hristos se adresează tuturor.