Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Persoană şi individ

Persoană şi individ

Un articol de: Viorel Coman - 14 Iun, 2010

Născut din coapsele ideologice ale Nominalismului, augmentat în Renaştere, Umanism şi Iluminism, ajuns la maturitate în secolul al XX-lea, individualismul a devenit astăzi concepţia etică şi filosofică dominantă ce ghidează comportamentul şi atitudinea omului modern, flagelat în categoriile deloc profunde şi nesemnificative ale individului. Individualismul ca mod de viaţă este opusul comuniunii şi existenţei în relaţie. Persoana este cea care se mişcă în comuniune, individul se "strânge" în izolare, refugiu şi abandon vocaţional.

Cu toate că sunt numeroşi aceia care văd între noţiunea de individ şi cea de persoană o sinonimie perfectă, realitatea este diferită. Paul Evdokimov sublinia că individul "nu este decât stadiul rudimentar al persoanei", iar pentru Nikolai Berdiaev "individul este întotdeauna preocupat de sine însuşi, de afirmarea şi predominarea proprie". Persoana este firescul existenţei, iar individul este o formă decăzută din firesc în zona biologicului, a egolatriei şi autarhului. Persoana este comunională (I. Zizioulas), ea se hrăneşte din relaţia cu celelalte persoane, se împărtăşeşte, se situează simfonic în raport cu ele. Individul se închide şi refuză comuniunea, se autonomizează, neagă adevărul semenului şi pe cel al Creatorului. Individul abia pâlpâie în existenţă, persoana arde şi trăieşte "viul vieţii" (Pr. Galeriu).

Nevoia omului de comuniune se prezintă ca fiind înscrisă în constituţia umană în itinerarul omului de la chip spre asemănare. Fiinţa relaţională a acestuia îl defineşte pe om ca un subiect ce structural este o fiinţă spre comuniune, spre deschiderea către celălalt. "Creştinismul - menţiona părintele Dumitru Stăniloae - este marea taină a creşterii persoanei din viaţa altei persoane şi, în ultimă analiză, din viaţa Persoanei lui Hristos plină de infinitatea dumnezeiască."

F. Heinemann afirma că "dacă omul antic comunica cu cosmosul, iar omul medieval comunica cu Dumnezeu, omul modern comunică cu sine". Individul pierde simţul comuniunii cu celălalt şi pierde taina sobornicităţii persoanei. Ucis în propria sa taină, omul se instrumentalizează, îşi neagă principul unificator pentru creaţie şi devine o simplă componentă a acesteia. "Constatăm cu spaimă că pe stradă, în fabrici, în familie, se înmulţesc măştile şi dispar persoanele. Oamenii deţin roluri de obicei lipsite de viaţă. Seamănă din ce în ce mai mult cu accesoriile unui mecanism, nu mai sunt persoane. Foarte adesea avem sentimentul că suntem într-un dans sui generis al unor persoane deghizate, unde participanţii îşi ascund identitatea, cu o notă originală care constă în tocmai faptul că, de fiecare dată când se îndepărtează o mască, apare o alta. Într-o astfel de criză de autenticitate a omului, este imposibil ca vieţuirea împreună să devină comuniune reală." (Anastasios Yannoulatos) Strivit în grila egoismului, a idolatriei proprii, omul modern (individul) se mişcă afectat, suspect, rudimentar, nesincer, violent, tragic, şters, comod, alienat, iresponsabil şi fragmentat. Francis Fukuyama, autorul lucrării "Viitorul nostru postuman", remarca profetic că societatea viitorului, ca produs al individualismului, va fi una postumană, caracterizată de un deces al umanităţii în valorile şi profunzimile ei, şi aşa cum susţinea şi Al. Schmemann, "bântuită de un narcisism neînfrânat al omului şi de o dragoste morbidă de sine".

Comuniunea cu Dumnezeu şi semenii rămâne nivelul de vârf al existenţei omului şi şansa depăşirii acestui viitor postuman degradant pentru persoana umană.

"Fără această comuniune de iubire, lumea nu este decât tristeţe, ruină, distrugere, masacrare. Să vrea numai lumea să trăiască în această iubire şi atunci ar cunoaşte viaţa veşnică."

(pr. D. Stăniloae)