Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Piciorul cu sertare

Piciorul cu sertare

Un articol de: Ștefan Mitroi - 14 Iun, 2019

Al treilea și ultimul Pelencea luptase și el pe front. În celălalt mare război, mai dincoace, care îl depășise, și ca număr de ani, și ca număr de morți, pe primul.

Se întorsese acasă fără un picior. Dar și‑a făcut el repede unul de lemn, astfel că oamenii n‑au apucat să‑i spună șchiopul, deși cam șchiopăta cu piciorul cel nou. Era din lemn moale de salcie. De la asta i se trăgea șchiopătatul. Un pic și de la faptul că tâmplarul nu era învățat să umble cu un picior străin tot atât de bine ca atunci când ambele picioare erau ale lui. Era numai dreptul acum, stângul îl luase de la o salcie de pe gârlă cu împrumut.

Salcia nu se grăbise să i‑l ceară înapoi, doar că, după vreun an, Pelencea s‑a pomenit cu piciorul de lemn înfrunzit. Se vedea treaba că lemnului de salcie nu‑i plăcea să fie picior de om, ci tot salcie.

A trebuit să‑l schimbe tocmai când se învățase cu el. L‑a înlocuit cu un picior din lemn de nuc. Se simțea bine cu el. Atât de bine încât s‑a gândit să‑i facă și niște sertare. Cei din sat au aflat destul de târziu despre asta.

Mai existaseră oameni cu picioare de lemn acolo pe măgură, dar nu auziseră ca vreunul dintre ele să aibă sertare! N‑ar fi auzit nici despre piciorul lui Pelencea, dacă arșița nu l‑ar fi scos pe tâmplar într‑o seară de vară din atelierul său, mânându‑l spre apa răcoroasă a iazului, unde se mai zăreau câteodată plutind pe valuri instrumentele lăutarilor de odinioară.

Pelencea a cercetat mai întâi locul, ca să se asigure că nu se găsește nimeni prin preajmă și, văzând că e singur, și‑a desfăcut piciorul de lemn din curele, temându‑se să intre cu el în apă. Dacă‑i cășuna și acestuia, asemenea celuilalt, să înmugurească? După care să‑i crească ramuri și crengi, cum se întâmplase cu piciorul din lemn de salcie? Trebuia, ca să fie sigur că n‑avea s‑o pățească din nou, să‑l ferească de umezeală.

Așa că s‑a azvârlit doar cu piciorul cel bun în valuri și, uitând că e șchiop și aproape bătrân, a pornit înot spre mijlocul iazului, iar de aici, mai departe, spre celălalt mal, în vreme ce pe malul unde îşi lăsase piciorul tocmai se iviseră niște copii.

Cum nu mai văzuseră niciodată un picior de om, fie el și de lemn, stând de unul singur în iarbă, copiii s‑au speriat la început.

Descoperindu‑i însă sertarele, au devenit curioși, încercând să le deschidă, ca să vadă ce se află înăuntru. Dar sertarele erau încuiate cu cheia.

Copiii le‑au povestit mai apoi celor mari ce văzuseră.

Oare ce ținea hoțul de tâmplar în ele?

(Fragment din romanul Goarna lui Tuturuz, Editura RAO, 2019)