Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Pictura neclară a sufletului nostru

Pictura neclară a sufletului nostru

Un articol de: Pr. Adrian Agachi - 14 Ian, 2019

Sunt sentimente vii și sentimente iluzorii. Scriitorul italian Cesare Pavese spunea: „Un sentiment, când îl încerci, este un lucru viu. Și ce este arta dacă nu un mijloc prin care se eternizează într-o formă un sentiment, un conținut, pentru ca astfel să-l poată retrăi alții?” (apud ***, Reflecții și maxime, vol. I, ediție îngrijită de Constantin Bădescu, București, Ed. Științifică și Enciclopedică, p. 143).

Pornind de la acest gând care ne transpune în plină trăire modernă, am simțit o uimire vie atunci când mi-am adresat întrebarea: câte dintre sentimentele pe care le trăim sunt cu adevărat personale și câte sunt împrumutate? Când eram mici, încercam să ne dezvoltăm exclusiv pe baza imitării. Mama și tata împreună cu toate gesturile și emoțiile lor constituiau exemplul nostru absolut. Încercam să zâmbim ca ei, să mâncăm sau să bem așa cum o făceau ei, chiar și să ne „încruntăm” ca ei. Apoi, în viața noastră au apărut alți copii, de la care am învățat prin imitare diferite gesturi și care, la rândul lor, au încercat să ne copieze conștient sau inconștient atunci când li se părea că facem ceva interesant. Următoarea pe listă a fost școala, cu toți profesorii și colegii de la care am avut multe de învățat și, în egală măsură, de imitat, succedată apoi de anii adolescentini ai liceului, dedicați urmării unor „modele”, fie aceștia scriitori de seamă sau vedete de cinema. Însă, în cele din urmă, începând cu facultatea, totul a părut să se schimbe. Am început să devenim noi înșine, poate un amalgam de imitații, cum se întâmplă la persoanele mai interiorizate și dependente de ceilalți sau o persoană originală, alcătuită din propriile decizii, inconsecvențe și eșecuri, dar și succese.

Cumva, aici, oamenii ajung să se diferențieze fundamental în două categorii: cei care-și asumă propria personalitate și îi dau o coloratură unică în continuare și cei care încă așteaptă ca alții să le picteze tabloul propriului suflet. De regulă, în a doua categorie îi regăsim pe visători, cei care își trăiesc sentimentele mai mult prin intermediul filmelor și cărților și care fug de realitate și, în consecință, nu mai ajung să se maturizeze emoțional. Aceste persoane sunt dependente de cei din jur, își doresc tot timpul să li se ofere atenție și niciodată nu consideră că sunt suficient de iubite. Nu își pot asuma propria existență și, de aceea, încearcă într-un fel sau altul să o imite pe a altora. Li se pare dificil să se dezvolte emoțional. Ei doar retrăiesc ceea ce alții au trăit înaintea lor, dar, cumva, fără a fi experimentat sentimentul respectiv într-un mod cu adevărat personal.

Fraza lui Pavese, citată la început, rămâne cumva inconsecventă. Arta, filmele, cărțile, întâlnirile cu alți oameni ar trebui să te ajute, de fapt, să redescoperi sentimente pe care le-ai trăit, să ți le îmbogățească, să-ți dezvăluie nuanțe ale acestora, nu să te facă să le trăiești pentru prima dată. Dacă asta este ceea ce crezi că ți se întâmplă, că înveți despre dragoste, blândețe, bucurie și compătimire uitându-te la noile seriale de pe Netflix sau HBO GO sau citind ultimul roman dintr-o serie oarecare, atunci trăiești de fapt o umbră de sentiment. Te confrunți cu un rest emoțional, cu un „apendice” psihologic.

De aceea, poți să te declari foarte rezervat atunci când cineva vine entuziast și vorbește despre propriile trăiri „foarte intense”. Multe nici măcar nu îi aparțin, sunt doar trăiri
„imitate”, cum pătimesc adesea chiar și credincioși ai Bisericii în căutarea unui extaz spiritual pentru care încă nu sunt pregătiți. Lectura Sfinților Părinți, ascultarea imnurilor liturgice, privirea cu atenție a icoanelor trebuie să ne ajute să ne redescoperim pe noi înșine, nu să ajungem într-o stare de dezastruoasă înșelare de sine.

Nu lipsa trăirii sufletești trebuie să ne sperie, ci trăirea „împrumutată”, născută din ima­ginație și surse exterioare, precum cărțile și filmele. Dacă prima reprezintă o etapă necesară în reașezarea noastră sufletească, o trecere prin pustia generată de păcatele vieții proprii, cea de-a doua este o prăbușire directă în abisul necunoașterii de sine, iar de aici se iese foarte greu și numai după ce te-ai disociat de imaginea falsă despre tine însuți, ceea ce constituie un proces dureros și inimaginabil de lung în multe cazuri...

Pentru ca sentimentul de care Cesare Pavese spunea că este eternizat în artă să se dezvăluie cu adevărat celui care vine să o privească, omul trebuie să-l fi trăit cu sinceritate înainte. Nu poți trăi cu adevărat acest sentiment decât dacă-l recunoști. Altfel, este doar o iluzie. Seamănă bine cu realitatea, dar este doar un rod al imaginației.